Echilibristica vitezei

“Contrar celor ce s-ar putea crede, tempourile vitezei nu sunt cele ale muzicii. Într-o simfonie, nu allegro sau furioso corespund vitezei de două sute pe oră, ci andante, mişcarea lentă, maiestuoasă, un fel de palier la care se ajunge dincolo de o anumită viteză, când maşina nu se mai zbate, nu mai accelerează, şi când, dimpotrivă, se lasă, ca şi trupul celui de la volan, în voia unui fel de vertij lucid, atent, şi căruia se obişnuieşte a i se spune “Îmbătător”.

Este o plăcere concretă, exultantă şi aproape senină aceea de a merge prea repede, peste limita securităţii unei maşini şi a drumului pe care ea îl parcurge, a aderenţei sale la sol, a propriilor tale reflexe, poate.

Odioasă epocă, aceasta a noastră, în care riscul, neprevăzutul, iraţionalul sunt veşnic respinse, confruntate cu cifre, deficite sau calcule.

Cum, cine sunt? Sunt eu, trăiesc; şi trăiesc asta, şi merg cu 90 de kilometri pe oră în localitate, cu 110 pe drumurile naţionale, cu 130 pe autostrăzi, cu 600 pe oră în capul meu, cu 3 pe oră în corpul meu, conform tuturor legilor jandarmeriei rutiere, ale societăţii şi ale disperării. Ce-i cu aceste contoare dereglate care mă împresoară încă din copilărie? Ce-i cu viteza asta impusă cursului vieţii mele, al singurei mele vieţi?”

Françoise Sagan – Cele mai frumoase amintiri

Dar adevărul este, ca de obicei, undeva la mijloc, între nebunie şi prudenţă.

Plăcerea condusului înseamnă, uneori, plăcerea vitezei, alteori, plăcerea ritmului de plimbare. Greu de găsit echilibrul între o viteză peste limita securităţii şi un ritm la limita staţionării.

Când şi când, însă, te îmboldeşte demonul imprudenţei şi simţi să laşi deoparte precauţia, mai ales că mersul cu frâna trasă epuizează, mai mult chiar decât pericolul vitezei Smile

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.