Françoise Sagan – Patul răvăşit (fragment)

Francoise-Sagan2Când am citit Cele mai frumoase amintiri, am declarat că Françoise Sagan m-a cucerit Smile

A fost copilul teribil al Franţei, celebritatea ei putând rivaliza cu cea a starurilor de cinema şi a cântăreţilor vremii. Presa a scris că moartea ei „a lăsat Franţa devastată”, deşi şi-a trăit ultimii ani în mizerie şi uitare. „Mademoiselle Chanel a literaturii”, cum a fost supranumită – sau „şarmantul monstruleţ” –, şi-a scris singură necrologul într-un dicţionar al autorilor.

Simbol al libertăţii sexuale, i-a sedus pe cei mai frumoşi bărbaţi ai vremii şi pe cele mai în vogă femei. Mare jucătoare la ruletă, a pierdut şi a câştigat averi, până i s-a interzis accesul în cazinourile din Franţa; a consumat droguri până a ajuns la crize de delirium tremens şi la azil. Implicată într-un mare scandal, a fost condamnată la un an de închisoare pentru fraudă fiscală.

Urmează să citesc cât de curând Patul răvăşit, carte apărută la Editura Art în februarie 2013, povestea pasiunii unui tânăr dramaturg pentru o foarte frumoasă actriţă.

Femeia fatală, capricioasă, ironică şi bărbatul care creează stupoare prin inocenţa şi prospeţimea cu care îşi iubeşte călăul feminin formează un cuplu asupra căruia foarte mulţi au rezerve, numai că sinceritatea bărbatului va duce la o răsturnare de situaţie. Patul răvăşit este o carte despre dependenţa de ineditul şi surpriza (chiar neplăcută) pe care o oferă celuilalt, despre gelozie şi infidelitate, dar şi despre sentimente profunde.

Până o să vă povestesc impresiile mele despre carte, vă invit să citiţi mai jos un fragment pus la dispoziţie de Editura Art.

– E amuzant, spunea vocea lui Béatrice – părea că de foarte sus, mult mai de sus decât el însuşi, pe pat –, e amuzant că nu m-ai uitat de acum cinci ani…

El nu răspundea. Îşi asculta inima bătând, îşi căuta suflul, confiscat de dragoste, îşi ştergea sudoarea de pe frunte, lipit de acest corp atât de familiar şi atât de pierdut. N-avea ce să-i răspundă, doar că de cinci ani încoace, într-adevăr, graţie ei, care îl respinsese, nu mai era în apele lui, mergea ca un vagabond, inconştient şi totodată conştient de propria ruină, şi că abia acum, pe acest umăr pe care se abandona cu totul, îşi recunoştea singura lui patrie. Tăcerea lui o intriga pe Béatrice. Cu câţiva ani înainte, la nişte prieteni comuni, îl cunoscuse pe acest tânăr, pe vremea aceea agent la o companie de asigurări. Semăna cu un mieluşel prăpădit, însă ea îl admisese ca favorit, timp de şase luni, la curtea ei de graţii. Era încântător şi tandru, cu ochii căprui şi părul castaniu, un pic tern, credea ea. Ea, în schimb, ştia că este frumoasă, brunetă, cu (aşa cum îi spuneau şi criticii, şi amanţii ei) un aer violent şi dezarmat, cu pomeţii înalţi şi buzele pline.

Béatrice îşi construise o strălucită carieră în cinema şi în teatru – într-un teatru aşa-zis uşurel, dar care nu era atât de facil în anii aceia. În prezent, se părea că tânărul Édouard, mieluşelul rătăcit printre picioarele sale lungi, prea lungi, era pe cale să devină unul dintre cei mai buni autori de ceea ce se numea „celălalt teatru“, teatrul aşa-zis incomunicabil. Pe tema asta era, de altfel, o întreagă dispută de snobi. La vremea aceea, oamenii râdeau, plângeau sau se plictiseau cu toţii la aceleaşi spectacole şi doar succesul (dincolo de subvenţiile de stat), banii deci, asigura supravieţuirea comedianţilor/saltimbancilor din ambele tabere.

Trei ani mai înainte, Édouard Maligrasse, părăsit de multă vreme de Béatrice, care îl iubise pe când era un necunoscut, îndrăznise să compună – pentru ea, de altfel – un mic act, care lui i se părea nesemnificativ; şi deşi actul acela, găsit genial de prietenul unei prietene, fusese jucat în public şi imediat descoperit de zece critici serioşi şi de nouă sute mondeni, deşi înţelesese că Parisul putea să-i aparţină, într-o anumit fel, lui, Édouard, copilul unor pensionari, lui, Édouard, un tânăr rătăcit, îndrăgostit şi trist, cu toate acestea nu-şi imaginase că într-o bună zi va fi o legătură între şansa literară ce i se ivise la Paris şi ocazia de a o reîntâlni pe aceea care făcea obiectul iubirii sale, căldurii sale, senzualităţii sale; pe scurt, obiectul a tot ce putuse câştiga şi pierde încă de la sosirea sa la Paris: Béatrice.

Erau aşezaţi în întuneric, el puţin mai în diagonală faţă de ea, ca şi cum ar fi fost pregătit dinainte pentru o crucificare. Prin părul negru al lui Béatrice, vedea lalelele mov de pe covorul bej, deja trezite şi tremurătoare în faţa ferestrei. În urmă cu cinci ani, i se părea că văzuse aceleaşi lalele şi aceeaşi fereastră, aceeaşi piele mată şi roz în prim-plan, iar el simţise atunci sau mai degrabă crezuse că simte o fericire eternă. Nu încetase să viseze la ea din acel moment, dar abia acum îşi dădea seama, în clipa în care femeia din faţa lui îi spunea aceste cuvinte fals modeste şi ca suspendate în întuneric: „E amuzant că îţi aminteşti încă de mine după cinci ani…“. Acum îl trăgea de păr, râdea cu un râs încet, furios, el nu înţelegea prea bine ce-i spunea ea, dar pricepea că voia un răspuns. Şi ar fi vrut, trebuia să tacă şi deja se angaja la tăcere.

„Şi ce am făcut timp de cinci ani“, se întreba el, cu faţa afundată în umărul ei gol, „oare ce am făcut, dacă nu să încerc s-o uit, devenind celebru – cum spun ei –, suportând conversaţii îngheţate şi dialoguri idioate cu jurnalişti semiinteligenţi, visând la ce scrisesem, la ce voiam să scriu şi la ce aş putea, probabil, să scriu? Oare am făcut altceva decât să-mi doresc să mă întorc aici? Mi-am petrecut cinci ani încercând s-o uit pe această femeie, ca un erou romantic al lui Alfred de Musset, şi, culmea absurdului, nu ştiam nici măcar că doar pe ea, pe ea singură – călăul meu, soţia mea, sora mea – voiam s-o uit“. Şi cum ea nu încetase să-l tragă de păr şi întreba neliniştită, dar cu o voce ironică, ce era cu această lipsă de reacţie, a început şi el să râdă, şi-a ridicat capul, şi-a lipit buzele de colţul buzelor ei şi i-a zis surâzând şi cu o voce distrată – în fine, cu o voce care voia să fie distrată – că nu încetase niciodată s-o iubească, dar că, totuşi, parcă ar vrea ceva de băut. Ea s-a ridicat imediat şi s-a îndreptat spre bucătărie.

Iar el, care nu avea decât o vagă idee despre sine, despre natura sa, ca şi despre viitorul lui, a avut deodată senzaţia că este obiectul unui destin inexorabil, senzaţie barocă, dar şi evidentă, pe care i-a confirmat-o vocea lui Béatrice, care se întorsese în cameră cu două pahare.

– Nu-mi aminteam, a spus ea, nu-mi aminteam că făceai aşa de bine dragoste.

Ridicase deja capul pentru a-i răspunde: „Pentru că nu mă iubeai“, dar s-a lăsat din nou în patul răvăşit şi a articulat clar, împotriva voinţei sale:

– Am învăţat între timp… ce vrei…

Françoise Sagan, Patul răvăşit, Editura Art, Bucureşti, 2013
Traducere din limba franceză de Adina Diniţoiu

One comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.