Patul răvăşit

După Cele mai frumoase amintiri, când spuneam că Françoise Sagan m-a cucerit, parcă aşteptam altceva de la Patul răvăşit. Nu-mi dau seama ce anume…poate ceva mai multă profunzime, deşi nu pot nega niciun moment că scriitoarea disecă până în cele mai mici detalii sufletul îndrăgostit şi scoate la iveală, cu luciditate şi, pe alocuri, chiar cu o cruzime foarte potrivită, toate hibele, nesiguranţe, gelozii, sadism şi masochism, infidelităţi şi dependenţa de acestea.

Pe scurt, este povestea de iubire dintre o actriţă superficială şi capricioasă, Béatrice, şi un dramaturg promiţător, Édouard. Bărbatul timid şi nesigur o întâlneşte pe femeia fatală care-i face mintea franjuri şi, fireşte, îl părăseşte.

După câţiva ani se reîntâlnesc, el deja autor de succes, şi reiau legătura. Atâta timp cât îl chinuie şi nu-i dă atenţie, sentimentele lui sunt din ce în ce mai puternice, o adoră şi nu-şi doreşte decât să fie iubit. Béatrice domină relaţia şi nu doar că-l înşală, dar nici nu găseşte că ar fi ceva în neregulă cu asta, din contră, îşi afişează în mod constant cuceririle, prezente sau trecute.

Puţin câte puţin, Béatrice descoperă admiraţia faţă de Édouard, admiraţie care, însă, îi revelează măsura propriei superficialităţi şi, deşi Édouard o cunoaşte foarte bine şi o iubeşte exact aşa cum este, încearcă să-şi ascundă lacunele sub masca feminităţii şi chiar a frivolităţii.

Credeam că  subiectul m-a dezamăgit şi că în el am găsit superficialitatea, dar, dacă mă gândesc mai bine, este vorba de partea a doua a cărţii care aduce o răsturnare de situaţie şi Édouard, obişnuit să fie vioara a doua şi să-şi hrănească iubirea din suferinţă, se trezeşte pus în faţa iubirii sincere a femeii pe care n-o credea capabilă de astfel de sentimente. Nu mi s-a părut tocmai verosimilă această schimbare şi, dacă tot s-a produs, speram măcar un alt final…greu de digerat şi boala, şi vindecarea în cuprinsul aceleiaşi cărţi.

Romanul lui Sagan m-a făcut să reflectez la paternurile pe care le avem în noi, care se manifestă chiar înainte ca noi să realizăm şi la câtă putere ne trebuie să ne eliberăm de ele. Probabil, dacă citeam romanul mai demult, m-ar fi impresionat şi mi-ar fi oferit chei de care, am impresia, acum nu mai am nevoie, pentru că văd atracţia maladivă spre ce nu putem avea şi fuga de posibil ca manifestări de  imaturitate emoţională.

Şi uite-aşa, Patul răvăşit de Françoise Sagan mi-a amintit de nişte rânduri scrise mai demult în Fascinaţia provocării:

De ce aceasta atractie aproape maladiva spre ceea ce nu putem avea? De ce suntem tentati sa iubim oameni care nu au aceleasi sentimente sau care, din varii motive, nu pot fi alaturi de noi?

Sa fie doar vorba de teama pe care o produce “binele” si care pare inlaturata cand dam de situatii care ne provoaca si nu ne ofera “binele” pe tava?! De prea multe ori oamenii fug, constient sau nu, din calea posibilului in cautarea unei himere care, prin simplul statut de himera, pare sa nu ameninte nevoia de provocare…Suntem tentati sa ne indreptam spre obstacole, sa nu dam atentie si sa ne retragem din fata “simplului” sau cel putin sa-l complicam. Insasi fuga devine o provocare cu potential de macinare si de supliment de adrenalina…

Stilul, uşor muşcător şi foarte sincer, ironiile cu care-şi condimentează rândurile şi, mai ales, analizele fine, dar incisive, îmi plac în continuare şi o să mai citesc Françoise Sagan.

Romanul a apărut la Editura Art şi găsiţi aici un fragment.

Ea îl şi prevenise de la început: “În dimineaţa asta sunt prost dispusă”, cu un fel de obiectivitate fatalistă, ca şi când ar fi zis: “Azi plouă”. Era limpede că-şi considera stările de spirit ca pe nişte fenomene naturale, imprevizibile, la fel de independente de voinţa ei ca schimbările meteorologice.

 

Pieton înaripat într-un deşert suprapopulat, puţin îi păsa acum de semaforul verde sau de traversările corecte, pe care le respectase altădată. Singura circulaţie ale cărei reguli le va respecta de acum încolo va fi aceea a sângelui său din vine.

 

Căci, în fine, uneori se întâmplă să iubim pe cineva cu o dragoste care ne privează de orice: de inteligenţa, de umorul şi de curajul nostru. De ce nu i-am iubi atunci pe aceia a căror dragoste, dimpotrivă, ne-ar permite să ne punem în valoare această inteligenţă, umor şi curaj?

 

Dacă l-ar fi înşelat cu Jolyet şi dacă s-ar fi străduit să-l mintă, să-i ascundă noua ei legătură, ar fi putut să facă scena tipică de gelozie, ar fi putut s-o dispreţuiască. Însă ea fusese onestă şi lucrul ăsta era mai rău ca orice. Îi declarase: “Nu te mai iubesc”, ceea ce era adevărat. Există situaţii în care sinceritatea – deşi toţi îndrăgostiţii o proclamă sus şi tare – seamănă cu dispreţul.

 

Scriitorii, în genere oamenii care creează, se pricep foarte bine să-şi conducă inima şi trupul. Le hrănesc pe amândouă în timp ce scriu, cu aceeaşi dezinvoltură. Dorinţele lor, oricât de violente ar fi, devin secundare şi fericirea sentimentală nu mai este, pentru ei, decât o necesitate aproape fastidioasă. Dacă se înşală sau suferă din pricina asta, o fac, în cele din urmă, aproape bucuroşi, din moment ce, oricum ar fi, ei nu pot să se înşele.

 

Între timp, în ce fel să se mai folosească de ingeniozitatea lui, de presentimentele şi instinctul său? Căci, dacă piesa lui era terminată şi Béatrice îl iubea, ce-i mai rămânea de făcut decât să fie fericit?
Dar fericit, cine îl învăţase pe el să fie fericit? Cine îi dăduse ocazia să fie? Fericirea se învaţă şi ea, fără îndoială, şi cu siguranţă că la fel de greu ca şi nefericirea.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.