În sfârşit am ajuns să văd Egoistul…Sunt cam fără cuvinte şi totuşi vreau să scriu…

Probabil cunoaşteţi piesa scrisă de Jean Anouilh, considerată un fel de testament, în care un dramaturg se îndreaptă spre final şi, prin intermediul relaţiilor cu familia, cu prietenii şi cu doctorul care-l tratează, face reflecţii asupra vieţii, în tot ce înseamnă aceasta: dragoste, căsnicie, copii, boală, moarte.

Egoistul este o comedie amară, zâmbeşti, râzi, dar sufletul ţi se strânge când îţi dai seama că e doar un fel de haz de necaz rafinat şi cinic. Dramaturgul se vede folosit de cei din jur care-i cer frecvent bani, dar ştie că generozitatea sa ascunde în sine un egoism, o laşitate. Aproape fiecare personaj se consideră o victimă, un sacrificat pe altarul generozităţii şi al bunătăţii, când realitatea simplă este că, de fapt, suntem singuri de la început până la sfârşit şi, într-o formă sau alta, egoişti.

Foarte cinică abordarea…nu există bunătate în stare pură, există numai interese proprii, generozitatea fiind, întotdeauna, şi rezultatul unei dorinţe sau nevoi proprii, fie că este nevoia de linişte, de a fi lăsat în face, fie că este dorinţa de a fi bun, de a fi împăcat, de a te simţi iertat pentru ceva. Mi-a amintit de ce scriam recent despre Dogville şi de ce povesteam mai demult despre bunătate şi vanitate.

Şi totuşi, după un zig zag între râsete şi tristeţe, între amuzament şi amărăciune, maestrul Radu Beligan ne demonstrează la final că există momente în viaţă mai presus de egoism sau de bunătate, că există ceva care leagă oamenii…este emoţia, acea emoţie pe care unii oameni reuşesc s-o transmită celorlalţi. N-am putut să nu plâng la momentul aplauzelor…un spectacol în sine, emoţionant şi vibrant. L-am simţit pe Radu Beligan ca pe un actor care se bucură de fiecare secundă de aplauze, care se hrăneşte şi-şi ia puterea de a mai juca din energia pe care o sală întreagă aplaudând, poate lăcrimând, i-o oferă.

Este nedrept să vorbesc doar despre Radu Beligan în contextul piesei Egoistul. Indiscutabil, majoritatea merg la această piesă ca să-l vadă pe maestru, care are şi meritul de a fi regizat spectacolul, dar trebuie să spun că toţi actorii au jucat perfect! În mod special, mi-au plăcut Mihai Niculescu, în rolul ginerelui lui Beligan, şi Damian Crâşmaru, prietenul din copilărie.