Când am povestit despre societatea de consum în viziunea lui Jean Baudrillard, am încercat să punctez cât de cât ideile principale din Societatea de consum. Mituri şi structuri, dar, aşa cum am promis, revin la această carte pentru a reda consideraţii ale autorului pe anumite teme.

De această dată, pe tema culturii în societatea de consum. Baudrillard aprecia, în 1970 când a publicat cartea, că societatea de consum are ca şi efect (chiar intenţionat) un regres în domeniul cultural, o deculturalizare.

Dintotdeauna a existat o tendinţă de raliere a oamenilor la o anumită “modă”, indiferent care a fost aceasta, iar tendinţa s-a manifestat inclusiv în domeniul cultural. Nimic nou sub soare până aici şi nimic în neregulă, aş spune.

Ce aduce nou societatea de consum? Faptul că “moda”, în general, nu mai cunoaşte o reală evoluţie, pentru că evoluţia, de regulă, necesită timp şi, petrecându-se lent, nu este tocmai favorabilă consumului şi, în consecinţă, profitului.

Aviditatea după profit şi strânsa legătură dintre acesta şi consum a făcut necesară schimbarea mult mai frecventă a modei, iar această schimbare nu putea fi naturală (şi, deci, lentă), aşa încât soluţia a fost “reciclarea”, de la care nici cultura nu a fost exceptată.

Mi-am amintit de replicile lui Annie Leonard în Story of stuff :

V-aţi întrebat vreodată de ce se schimbă tocurile pantofilor de la un an la altul, de la subţire la gros, de la gros la subţire? Nu este efectul unei dezbateri asupra formei ideale pentru sănătatea picioarelor femeilor. În realitate, purtarea unor tocuri groase într-un an al tocurilor subţiri arată tuturor că nu ai contribuit recent la săgeata consumului, deci nu eşti la fel de valoros ca persoana cu tocuri subţiri de lângă tine. Este deci pentru a ne face să cumpărăm pantofi noi.

Dar am pornit de la reciclarea culturală…şi-l las pe Baudrillard să povestească despre asta şi despre altele adiacente, că o face indiscutabil mai bine

…dar tocmai această redundanţă patetică a semnelor este lizibilă pretutindeni: proslăvirea celor foarte tineri şi a celor mai bătrâni, entuziasm jurnalistic pentru căsătoriile de sânge albastru, imnuri mediatice închinate corpului şi sexualităţii – asistăm peste tot la dezagregarea istorică a anumitor structuri care celebrează, sub semnul consumului, atât dispariţia lor reală, cât şi renaşterea lor caricaturală. Familia se dizolvă? Să o glorificăm. Copiii nu mai sunt copii? Să sacralizăm copilăria. Bătrânii sunt singuri, scoşi din jocul social? Să ne înduioşăm împreună în faţa bătrâneţii. Mai limpede încă: să preamărim trupul pe măsură ce posibilităţile sale reale de atrofiază şi devine tot mai încorsetat de sistemul de control şi de constrângerile urbane, profesionale, birocratice.

Reciclarea culturală

Una din dimensiunile caracteristice ale societăţii noastre în materie de competenţă profesională, de calificare socială, de parcurs individual este reciclarea. Ea înseamnă pentru fiecare în parte, dacă nu vrea să fie îndepărtat, descalificat, necesitatea de a-şi “aduce la zi” cunoştinţele, competenţele, în general, “bagajul său operaţional” de valorificat pe piaţa muncii. Se doreşte deci ştiinţifică şi întemeiată pe evoluţia continuă a cunoştinţelor (în ştiinţele exacte, în tehnica vânzării, în pedagogie etc.), evoluţie la care ar trebui să se adapteze toţi indivizii dacă vor să rămână “pe val”.

De fapt, termenul “reciclare” poate inspira câteva reflecţii: evocă în mod irezistibil “circuitul” modei – şi aici, fiecare trebuie să fie “la curent” şi să se recicleze anual, lunar, sezonier, în ceea ce priveşte vestimentaţia, obiectele, maşina etc. Dacă nu o face, nu mai e un adevărat cetăţean al societăţii de consum. E limpede că nu putem vorbi în cazul acesta de progres continuu: moda este arbitrară, fluctuantă, ciclică, nu adaugă nimic calităţilor intrinseci ale individului. Are, totuşi, un caracter profund constrângător, iar ca sancţiune presupune reuşita sau eşecul social.

Ne putem întreba dacă “reciclarea cunoştinţelor” nu ascunde, sub masca ştiinţifică, acelaşi tip de reconversie accelerată, obligată, arbitrară ca şi moda, şi nu activează la nivelul competenţelor şi al persoanelor aceeaşi “îmbătrânire dirijată” pe care ciclul producţiei şi al modei o impune obiectelor materiale. În acest caz, am avea de-a face nu cu un proces raţional de acumulare ştiinţifică, ci cu un proces social, nonraţional, de consum, solidat cu toate celelalte.

Acest principiu de organizare guvernează astăzi întreaga cultură “de masă”. Dreptul de care beneficiază azi toţi indivizii aculturaţi (şi, la limită, nici măcar cei “cultivaţi” nu scapă sau nu vor scăpa de consecinţele exercitării lui) nu este dreptul la cultură, ci dreptul la reciclare culturală. Este dreptul de “a fi la modă”, de “a şti ce se face”, de a aduce la zi, în fiecare lună sau în fiecare an, propria panoplie culturală. Înseamnă să suporţi această constrângere de mică amplitudine, permanent fluctuantă, ca şi moda, care este inversul absolut al culturii concepute ca:
1. patrimoniu ereditat de opere, de gândire, de tradiţii;
2. dimensiune continuă a unei reflecţii teoretice şi critice – transcendenţă critică şi funcţie simbolică.

Decisiv nu este faptul că la o anumită operă participă câteva mii sau câteva milioane de oameni, ci că această operă, ca şi maşina anului, este condamnată la a nu fi decât un semn efemer, pentru că este o natură produsă, deliberat sau nu, într-o dimensiune care este aceea universală a producţiei: dimensiunea ciclului şi reciclării.

Cultura nu mai este produsă pentru a dura. Se menţine, desigur, ca instanţă universală, ca referinţă ideală, şi aceasta cu atât mai mult cu cât îşi pierde substanţa de sens (la fel cum Natura nu a fost niciodată mai proslăvită decât acum, când e pretutindeni distrusă), dar, în realitate, prin chiar modul în care este produsă, ea este supusă aceleiaşi vocaţii a “actualităţii” ca şi bunurile materiale.  Faptul că Van Gogh este expus în marile magazine sau că Kierkegaard se vinde în 200.000 de exemplare nu contează aici. Ceea ce problematizează sensul operelor este faptul că toate semnificaţiile au devenit ciclice, că le este impus, prin chiar sistemul de comunicare, un model de succesiune, de alternanţă, o modulaţie combinatorie care este tocmai cea a lungimii fustelor şi a emisiunilor de televiziune.

 

Aşa procedează “designerii culturali” la modă astăzi: caută, într-o societate în care indivizii sunt grav marcaţi de diviziunea muncii şi de sarcinile lor fragmentare, să-i “redeseneze” prin “cultură”, să-i integreze sub o aceeaşi pălărie culturală, să faciliteze schimburile sub semnul promovării culturale, să introducă oamenii în “ambianţă”, aşa cum procedează designul în cazul obiectelor. “Este astăzi recunoscut faptul că un mediu plăcut, graţie armoniei formelor şi culorilor şi, desigur, calităţii materialului (!) are o influenţă benefică asupra productivităţii” (Le Monde, 28 sept. 1969).

Chiar aşa şi este: indivizii aculturaţi, ca şi obiectele de design, sunt mai bine integraţi social şi profesional, mai bine “sincronizaţi”, mai “compatibili.