Mi se pare foarte greu să scriu despre Viaţa pe un peron ca un tot, îmi vine mai degrabă să iau fiecare idee care mi-a atras atenţia şi s-o disec până scot sufletul din ea, aşa cum am avut eu impresia că a făcut cartea cu mine.

Poate că pornirea asta un pic sadică de a o stoarce până la ultima picătură vine din micile revolte pe care le-am simţit în timpul lecturii…ca atunci când vine cineva în care ai încredere şi-ţi spune că eşti într-un anume fel şi tu negi vehement, după care te gândeşti, simţi că ideea efectiv te muşcă, pentru că undeva, în adâncuri, simţi că e ceva adevăr acolo.

Trebuie să spun că Viaţa pe un peron are efectul unor muşcături destul de adânci, pe care uneori le pansează şi le vindecă, alteori le pune puţină sare şi te învaţă că nu trebuie să te doară, trebuie să te înveţi să trăieşti cu ele.

Dacă ar fi să rezum într-o frază esenţa cărţii, percepută evident subiectiv, ar fi acceptarea propriei fiinţe. Am descoperit, cu oareşce satisfacţie şi împăcare, că nu există şi nici nu trebuie să existe o limită a contradicţiilor care pot “coabita” într-un om.

Cartea este o confesiune şi nu poţi s-o priveşti detaşat, nu poţi să o citeşti ca pe un roman cu nişte personaje interesante, dar departe de tine, nu, confesiunea lui Paler devine o autointerogare pentru fiecare cititor şi, oricât ai vrea să te distanţezi şi să o priveşti dinafară, atunci când simţi că parcă te invadează prea mult, nu poţi.

Abundă în simboluri încă de la peronul din titlu şi gara în care Paler rememorează, analizează, disecă nu doar trecutul, realitatea, ci, mai ales viaţa trăită dincolo de realitate, o viaţă la fel de palpabilă ca şi cea reală. Păduri, mocirle, insule, câini, vulturi, şerpi şi multe altele îşi dau întâlnire în această carte şi dau intensitate stărilor şi ideilor.

Dacă, de regulă, ne trăim viaţa pe principiul “totul sau nimic”, după Viaţa pe un peron, ne gândim că, poate, folosim conjuncţia greşită, că ar trebui să fie mai degrabă paradoxalul “totul şi nimic”. Realizăm că ar fi mult mai uşor de înţeles şi am fi mult mai uşor de fericit, ca să zic aşa, dar nu e deloc uşor de digerat şi de pus în practică un astfel de principiu…

Cu toate astea, Paler, deşi intră în toate cotloanele minţii şi sufletului nostru, obligându-ne la o disecare şi la a intra, până la a ne pierde, în detalii, într-un final, ne face să vedem ansamblul, să ne privim pe noi înşine şi vieţile noastre ca pe un tot, să vedem prezentul din viitor, ceea ce face mai accesibilă răbdarea, ne învaţă cumva să ne bucurăm de aşteptare. Pentru că a privi uneori prezentul din viitor este una din metehnele mele (aş putea să-i zic şi supapă) – mai detaliat aici – am senzaţia că acest efect al lecturii este unul strict personal, iar cei care citesc aceste rânduri poate or să se întrebe “de unde o fi scos-o pe-asta?!”

Mă veţi scuza, şi voi aţi căzut în “păcatul” acesta, care este o reacţie naturală a oricărui cititor, pentru că, aşa cum scria Proust, “fiecare cititor este, când citeşte, propriul să lector. Lucrarea scriitorului nu este decât un fel de instrument optic pe care-l oferă cititorului, spre a-i da posibilitatea să descopere ceea ce, fără această carte, n-ar fi văzut poate în sine însuşi. Recunoaşterea de către cititor, în el însuşi, a ceea ce spune cartea constituie o dovadă a adevărului ei, şi viceversa, cel puţin într-o anumită măsură, diferenţa între cele două texte putând fi adeseori imputată nu scriitorului, ci cititorului.”

O să redau câteva dintre pasajele pe care, pe principiul paradoxului, le-am adorat şi le-am renegat în acelaşi timp, care m-au uns pe suflet, dar care au şi înţepat dureros sau pe care le-am simţit ca pe nişte palme, până la a-mi veni uneori să arunc cartea.

Până la urmă i-am povestit altceva, cum, odată, am mers o noapte întreagă printr-un desiş de jnepeni ceva mai înalţi decât un om, în jurul unei cabane, la vreo câteva sute de metri de ea, cu convingerea că mergeam în linie dreaptă. Poate că şi viaţa e aşa. Mergem în cerc, în jurul unui punct pe care nu-l vedem şi care totuşi, poate, e aproape, foarte aproape.

Dacă asemănaţi viaţa cu un joc de ruletă, îmi era cu neputinţă să mă învârt printre mese şi să mizez puţin, cu ţârâita, ca să nu risc. Nu, eu mizam de fiecare dată tot ce aveam în buzunar. Şi ce jalnici mi se păreau cei care îşi drămuiau pasiunile, ca nu cumva să se trezească săraci. Nu-mi plăcea să trăiesc din mărunţiş, aveam alte idei şi alt sânge în arterele mele decât ei. Vroiam să risc totul pe un număr câştigător.[…] Fiecare pasiune mă sărăcea cu totul, mă aducea în pragul falimentului şi-mi trebuia un timp să-mi revin. Dar echilibrul nu-mi pria. Curând, ardeam şi speram iarăşi.

Dându-mi pasiuni atât de îndărătnice, ursitoarele s-au văzut obligate, prin urmare, să găsească un antidot. Şi l-au găsit în ezitările mele. Căci povestea asta cu neputinţa de a da o sentinţă era semnificativă. În realitate, totdeauna hotărârile mele n-au fost altceva decât ezitări eşuate. Dintr-un motiv sau altul, la un moment dat, ezitările mele cedau şi apărea o hotărâre pe care viaţa mi-o impunea. Eu capitulam în faţa hotărârilor mele, nu le cuceream. Şi uneori am împins eu însumi calul troian în propria mea cetate ca să fie cuceritp. Mi se părea mai simplu aşa decât să ridic de la început steagul alb şi să mă predau.

Destul de des, omul e un fel de romancier ratat al propriei sale vieţi. Povesteşte lucruri pe care nu le-a trăit decât în închipuire şi, uneori, imaginaţia se cocoaţă în locul soartei. Pe vremuri, am iubit o femeie de care m-am despărţit pentru că la un moment dat am înţeles greşit o absenţă a ei. N-am întrebat-o nimic şi am dispărut fără nici o explicaţie. După ani de zile am reîntâlnit-o şi am stat de vorbă. Atunci am priceput că întreaga tăcere care se aşternuse între noi fusese rezultatul unei închipuiri. Dar nu se mai putea îndrepta nimic. Irealitatea crease o realitate de care trebuia să ţinem seama.

Ultimul rest de energie l-am găsit acolo unde mă aşteptam mai puţin: chiar în disperarea mea.

Ştiţi după ce se recunoaşte un cabotin, domnilor? El nu e în stare să fie la înălţimea tragediei pe care o trăieşte şi de aceea simte nevoia s-o ia în derâdere în faţa spectatorilor.

Una din prejudecăţile lumii noastre este nevoia de a pune etichete, de a clasifica totul; oamenilor li se pare că au şi înţeles ceea ce au clasat.

Dar, poate că între dragoste şi luptă nu e nici o deosebire. Dragostea e o luptă între două suflete şi între două trupuri în care uneori nu e nici un învingător, alteori nu e nici un învins.[…] Moartea pune punct şi iubirilor şi luptelor. Fiecare rămâne atunci cu cât a iubit şi cu cât a luptat. Mai are timp, poate, doar să regrete că n-a iubit şi n-a luptat destul.

Trebuie să alegi. Îţi trăieşti viaţa sau o înţelegi? Una din două. Nu poţi, se pare, să le ai pe amândouă în acelaşi timp. Dar de ce eu nu aveam nici una, nici alta? Nici nu-mi trăiam viaţa şi nici n-o înţelegeam.

Ştiam că irealitatea nu se opune totdeauna realităţii. Dimpotrivă, sunt situaţii când te ajută s-o suporţi.

Tind să mă întorc în ceea ce am trăit, deşi tot ce am trăit m-a împins aici. Lumânarea arde din amândouă părţile.

Susţineai că paradisul este o insulă şi eu te-am întrebat de ce crezi aşa. “Pentru că omul, mi-ai răspuns, a fost la început o insulă. A fost singur. Ieşind din insula sa a întâlnit alte insule. De-atunci visează mereu la insula din care a plecat.”

Am o singură viaţă pe care am distrus-o, e adevărat, dar n-am risipit-o. Şi nu vreau s-o risipesc.