“Viaţa şi peripeţiile lui Alexis Zorba”, romanul lui Nikos Kazantzakis, apărut în 1946, a devenit “Zorba Grecul” pe toate medirianele din momentul lansării filmului realizat de Mihalis Kakoyannis în 1964.

Am văzut filmul acum mulţi ani, suficient de mulţi cât să nu-mi amintesc firul poveştii şi să mă bucur de descoperirea acesteia în roman, dar, odată ce ai în minte cel puţin o scenă din Zorba Grecul şi pe Anthony Quinn, nu poţi face abstracţie, nu există un Zorba imaginar, ci doar imaginea din film contopindu-se cu personajul din carte. Asta, bineînţeles, nu m-a împiedicat să savurez lectura şi, imediat ce am terminat de citit, am văzut filmul.

Atât romanul, cât şi pelicula sunt atât de cunoscute că n-are niciun sens să povestesc subiectul, mă voi rezuma la a împărtăşi impresii

Dacă în carte, starea produsă de momentele “grele”, dure, triste, persistă şi nu poate fi ştearsă prea uşor câteva pagini mai încolo de dragostea de viaţă a personajului, filmul are meritul de a te transporta cu adevărat de la o stare la alta. Spun asta, pentru că, citind romanul, gustul a fost mai degrabă amar.

Deşi personajul Zorba e cât se poate de pitoresc şi, în acelaşi timp, autentic atât în simplitate, cât şi în filosofia de viaţă de care rămâi uimit, un uşor cinism, dilemele, trăirile şi îndoielile scriitorului transpar dintre rânduri şi te prind în plasă mai mult decât râsul molipsitor lui Zorba, căruia însă nu-i poţi rezista, însă, atunci când Anthony Quinn îi dă viaţă în film.

Aşa cum spuneam şi când am citit romanul O mie nouă sute optzeci şi patru, după care am văzut filmul, rar mi se întâmplă ca cele două forme de expunere să-mi placă la fel de mult sau să apreciez şi un film după ce cartea mi-a plăcut în mod deosebit. Cu Zorba mi s-a întâmplat la fel: găsesc romanul şi pelicula strâns legate, ca şi cum din fiecare ar lipsi ceva ce se regăseşte în cealaltă.

Filmului îi lipsesc, fireşte, o mulţime de idei, de discuţii foarte faine, în timp ce cărţii îi lipseşte exuberanţa lui Zorba din film sau, cel puţin, impactul vizual şi auditiv al acesteia, oricât de bine reuşeşte Nikos Kazantzakis să creeze personajul.

Scriitorul grec excelează într-adevăr în construcţia personajelor şi nu doar a personajelor principale, ci şi a sătenilor. Viaţa din sătucul cretan este redată idilic şi realist în acelaşi timp, simţi cum te îmbibi de frumos, de mare, de briză, de mirosul florilor, dar şi cum te copleşeşte durerea, sărăcia, răutatea şi, uneori, micimea atât de naturală şi de firească a oamenilor.

Despre roman, nu voi mai spune prea multe, am să las câteva citate care m-au impresionat să vorbească.

Despre film, trebuie să amintesc că beneficiază, pe lângă prezenţa unor actori geniali (Anthony Quinn, Alan Bates, Irene Papas), de o coloană sonoră semnată Mikis Theodorakis, din care melodia Zorba’s Dance a devenit celebră şi a făcut înconjurul lumii.

– Uite, într-o zi, de-o pildă, treceam pe lângă un sătuc. Un bătrân uitat de Dumnezeu, cred că bătuse nouăzeci de ani, sădea un migdal. “Ei, moşule, îi zic, migdal sădeşti?” Iar el, aşa cum stătea, aplecat, se-ntoarce spre mine: “Eu, fiule, mă port de parc-aş fi nemuritor!” – Iar eu, îi răspund, mă port de parc-ar fi să mor în fiece clipă.” Care din noi doi avea dreptate, stăpâne, ce crezi?
Tăceam. La fel de abrupte şi de bărbăteşti, ambele căi puteau să te ducă în vârful muntelui. Să te porţi ca şi cum n-ar exista moarte şi să te porţi având moartea în gând în fiece clipă însemnau, poate, la urma urmei, acelaşi lucru; dar atunci când mă întrebase Zorbas, nu cunoşteam răspunsul acesta.

M-am întins pe scoici, cu ochii închişi. “Ce-o fi oare sufletul, mă gândeam, şi ce corespondenţă tainică există între el şi mare şi nor şi miresme? De parcă şi el ar fi mare şi nor şi miresme…”

Tot ce e bun în lumea asta e născocit de diavol: muierile frumoase, primăvara, purcelul prăjit, vinul, în toate astea e mâna Diavolului. În vreme ce bunul Dumnezeu i-a făcut pe călugări, posturile, ceaiul de muşeţel şi muierile urâte, pfui!

– Treburile pe jumătate, îmi spunea odată, discuţiile lăsate la jumătate, păcatele pe jumătate, faptele bune pe jumătate, toate astea au adus lumea în halu’ în care e azi. Mergi mă, omule, până la capăt şi nu te teme! Domnu’ mai tare se scârbeşte de jumătate de drac decât de-un drac întreg!