De ceva vreme am o mare curiozitate legată de anumite realităţi ale lumii în care trăim, printre care mediul corporatist şi cum este acesta perceput de persoane care au avut de-a face cu acest mediu, precum şi consumismul, globalizarea şi influenţele acestora asupra oamenilor şi asupra societăţii. Îmi amintesc că această curiozitate mi s-a dezvoltat după ce am văzut filmuleţul Story of stuff, pe care este obligatoriu să-l vedeţi. Îl găsiţi aici.

Din păcate, nu prea am găsit literatură pe temele astea…Am citit anul trecut Globalizarea nimicului de George Ritzer şi Şi atunci ne-au terminat de Joshua Ferris.

Descrierea romanului Paradisul derizoriu de Thierry Bizot sună astfel: “În cele peste douăzeci de şedinţe (de psihoterapie), Thierry Bizot ne dezvăluie care este preţul succesului într-un paradis derizoriu”. Paradisul derizoriu este compania multinaţională în care lucrează personajul principal, dar înseamnă la fel de bine mediul corporatist în general.

Ce-i drept, Thierry Bizot descrie mediul corporatist într-o manieră foarte realistă şi adevărată, insistând foarte bine pe spălarea creierilor angajaţilor pe care marile corporaţii o practică, uneori, cu mare talent şi eficienţă.

Aşadar, personajul principal este un tânăr de treizeci de ani, şef de grup în cadrul unei corporaţii, care jinduieşte intens la poziţia de director de marketing. Alte “amănunte” de care uită frecvent ar fi faptul că este căsătorit cu o femeie pe care o iubeşte şi care-l iubeşte şi are un băiat de patru ani. Cum este şi firesc, ambiţia lui carieristică îl face, pe de-o parte, să fie mai mult absent din mediul familial şi, pe de altă parte, să fie tare nemulţumit de parcursul carierei sale, care i se pare că se mişcă prea încet. Nu a ajuns suficient de sus până la această vârstă şi, în plus, nevoia de recunoaştere permanentă (obsesie, aş zice) îl face şi mai nefericit. Decide să apeleze la un psihoterapeut şi romanul este, de fapt, un fel de transcriere a şedinţelor de psihoterapie.

Aceasta ar fi, în linii mari, povestea…Evident, se întâmplă multe în carte, dar e mai puţin important ce anume, pentru că, important este ceea ce reiese din cele relatate. Întâmplările concrete, detaliile puteau fi altele, oricare altele din câte au loc zilnic în mediul corporatist, concluziile însă ar fi aceleaşi: toate aceste companii, indiferent cât se străduie şi chiar câţi bani cheltuie ca să-şi convingă angajaţii că scopul lor primordial este ca aceştia să se simtă bine, să fie o familie unită în care toată lumea are de câştigat, nu urmăresc nimic altceva decât profitul, iar oamenii sunt numai şi numai un instrument în acest sens. Se îndoia cineva?!

Dacă ar fi doar asta, n-ar fi chiar de neînţeles, până la urmă, totul este vânzare- cumpărare când e vorba de orice are legătură cu banii, iar forţa de muncă nu face excepţie. Dar nu e totul aşa de simplu, clar şi curat cum ar părea dacă s-ar aplica raţionamentul legat de profit şi atât.

Bizot ne arată că aceste companii nu sunt, aşa cum ar putea părea, mai ales atunci când ţin traininguri peste traininguri pentru convingerea angajatului să dea mai mult şi mai mult, nişte entităţi abstracte, care se dau drept umbrele de protecţie, dar care urmăresc profitul. Nu, companiile sunt, de fapt, oamenii care le conduc, care iau decizii la diferite nivele, care urmăresc întâi de toate profitul personal şi care, pentru asta, sunt în stare de multe, de foarte multe, mai ales atunci când mediul intern este unul cât se poate de competitiv.

Mediul competitiv, având ca şi consecinţă mâncătoria asociată cu linguşeala, nu e specific doar corporaţiilor, cred că a existat în “câmpul muncii” dintotdeauna, dar ceea ce le este caracteristic şi deranjează foarte tare, iar autorul subliniază ori de câte ori are ocazia, sunt poleiala, zâmbetul fals, impresia de familie care se vrea nu impusă, ci asimilată de angajat de bună voie, megalomania de care suferă corporaţia şi pe care, pentru a putea fi întreţinută, este musai s-o transmită şi angajatului şi alte astfel de trăsături care vă vor “agasa” constructiv dacă citiţi romanul.

După cum vedeţi, mai nimic surprinzător în cartea asta şi totuşi, eu zic că merită citită, indiferent dacă aţi avut sau nu de-a face cu mediul corporatist.

Să spun acum şi ce nu mi-a plăcut la ea:

– e neverosimilă povestea structurată pe şedinţe de terapie, mai ales că personajul povesteşte foarte cursiv, cu lux de amănunte, cu dialoguri fidel redate, tot ceea ce trăieşte între şedinţe

– pentru că este o poveste în poveste nereuşită, stilul devine adeseori forţat…oricum stilul de a scrie al dlui Bizot nu m-a atras deloc. Cu toate acestea, m-a surprins plăcut redarea limbajului extremist (de la unul foarte elevat la unul foarte colorat) atât de caracteristic corporatiştilor

– obsesia pentru sex a tânărului corporatist mi s-a părut de-asemenea greu de crezut şi destul de neplăcut de citit…rândurile respective pot fi catalogate drept literatură erotică de calitate proastă

– tonul “bătrânicios” al relatărilor şi impresia generală asupra corporaţiei şi angajaţilor în acest sens…toţi par îmbătrâniţi zdravăn, deşi au în jur de treizeci de ani, distracţiile sunt cam în aceeaşi idee, ceea ce nu prea se aplică în realitate mediului corporatist ahtiat după ieşiri, cluburi şi alte genuri de distracţii mondene

Am scris deja foarte mult despre această carte, dar m-am “scuzat” de la început prin curiozitatea mea pentru temă. Mai am şi câteva citate pe care le-am considerat “de păstrat” pe parcursul citirii…Nu mă aştept să citiţi tot, dar eu tre’ să le notez şi pe ele aici, în memoria mea externă

M-a trimis cu gândul la tipii aceia care, la interviul de angajare, când sunt întrebaţi despre lipsurile pe care le au, nu-şi descoperă decât nişte defecte de necrezut: “Sunt dezolat să recunosc aşa ceva, dar nu suport să lucrez de unul singur, am nevoie să mă contopesc într-o echipă…” Sau: “Mi-e ruşine, dar sunt încăpăţânat şi, atunci când mi se încredinţează un dosar, merg până la capăt.” Nimeni nu spune niciodată adevărul: “Nu mă interesează decât propria-mi persoană; ambiţia mea este să câştig cât mai mulţi biştari; n-am intenţia să muncesc ca un bolnav şi, oricum, n-or să mă prindă bătrâneţile în firma asta…”

Confruntarea dintre nepăsarea noastră de învăţăcei şi gravitatea umflată a lumii muncii provoacă întotdeauna distracţie. Ai impresia că toţi oamenii aceştia s-au înţeles între ei să folosească acelaşi vocabular pompos. Se spune “a manageria” în loc de “a conduce”, “a marketiza” în loc de “a prezenta marfa” sau “concept marketing”  pentru ideea de produs. În timpul acestui stagiu, ca, de altfel, şi-atunci când eram la şcoală, am devenit glumeţul grupului. Să-i fac pe ceilalţi să râdă este în cazul meu o a doua natură care îmi conferă un ciudat sentiment de putere şi de singurătate contopite…

La sediu, nu mai există nici măcar un singur şef de produse care să plece acasă mai devreme de ora nouă seara, zilnic. Unii cer autorizaţie să vină şi în weekend. Ceea ce mi se pare ridicol. Dar şi eu o fac. Mi se întâmplă să convoc o şedinţă care începe la ora opt şi jumătate seara. La început este excitant, crezi că eşti important. De fapt, eşti un biet individ în plus, care îşi pierde timpul şi se dezvaţă de viaţă. Chiar faptul de a nu mai trăi e plăcut: cumulezi avantajul de a fi o victimă demnă de milă cu acela de a fi un erou care stârneşte admiraţia. Zbori pe deasupra zilelor, te îmbeţi cu alcoolul ideilor. Iar Beafrance-ul profită de toate acestea.