Cam de când cu blogăreala, am mai deschis şi eu ochii în ce priveşte literatura română contemporană…recunosc că, până recent, nu prea am gustat aşa ceva, deşi nu aş putea spune exact de ce…poate nostalgia unor clasici preferaţi, poate nişte prejudecăţi de care mă simt de-a dreptul ruşinată…Am mai citit câte o recenzie, am mai răsfoit câte o carte prin librărie şi, puţin câte puţin, am procurat ce mi-a atras atenţia şi am început să citesc…

Este extraordinar, mai ales ţinând cont de scepticismul meu referitor la literatura română contemporană (scepticism absolut neîndreptăţit) să-l descoperi pe Filip Florian! Habar nu am ce-o să scriu despre Zilele Regelui (cum se vede, mă tot pierd prin introducere), dar spun cu mâna pe inimă că lecturarea acestei cărţi a fost una din cele mai plăcute din ultima vreme. Încă de la primele pagini, mi-am spus că dl Filip Florian are un incontestabil talent de povestitor…istoria m-a prins în mreje şi nu-mi venea s-o las din mână şi asta încă înainte ca firul epic să devină din ce în ce mai interesant, înainte să intre în scenă, ca şi scriitor de epistole, personajul meu preferat, motanul Siegfried.

Câteva poveşti, care se desfăşoară în paralel şi se întrepătrund, te fac să te întrebi dacă personajul principal este Joseph Strauss, dentistul german care-l urmează pe Carol I în România, sau Carol I de Hohenzollern, povestea urmărindu-i destinul personal şi pe cel de principe al României de la momentul preluării domniei Principatelor şi până după Războiul de Independenţă, sau România şi Bucuresciul din zilele regelui, privite prin ochii obiectivi ai unui străin.

Autorul se joacă magistral cu cuvintele şi cu frazele…Nu ştiu de ce, dar recunosc că, în general, îmi plac frazele lungi şi trebuie musai să spun că nu am citit până acum sau cel puţin nu m-a impresionat atât de mult, o scriitură cu fraze lungi care curg incredibil de natural. Cartea asta ar putea fi citită, la prima citire, cu o intonaţie perfectă, pentru că, prin felul în care a compus frazele, aceastea poartă în ele intonaţia şi muzicalitatea, cum rar am întâlnit.

Nu spun că romanul nu ar avea nici un defect, deşi eu nu i-am găsit, analizând cu pretenţiile unui amator în ale literaturii, dar găseşti în el cam tot ce ţi-ai putea dori: o poveste care te duce, te plimbă prin istorie şi ţi-o relevă din diverse perspective, fantezie şi imaginaţie, realism şi analize discrete, fine şi punctuale, personaje conturate incredibil de autentic…ce să mai, o recomand din tot sufletul şi o să procur cât de curând şi prima carte a lui Filip Florian, “Degete mici”.

Destinele personajelor sunt foarte puternic legate între ele şi, deşi romanul se concentrează pe viaţa dentistului, părând că urmăreşte doar adiacent domnia şi viaţa lui Carol I, este o plăcere să redescoperi istoria, să-l cunoşti pe omul Carol dincolo de regele scorţos din cărţile de istorie şi, mai ales, să guşti atmosfera din acea perioadă…să vezi Bucureştiul locuit de toate naţiile, de la germani la sârbi şi la turci şi să simţi,  de parcă ai locui în mijlocul Lipscaniului, cum românii se desprind de turci, aşa cum spune chiar autorul într-un interviu aici…Chiar dacă se purta deja de ceva vreme ca “ai noştri tineri” să înveţe la Paris şi prin alte capitale europene, într-adevăr, în epoca în care s-au inaugurat căi ferate către Europa, în care negustori, bancheri, arhitecţi, oameni politici europeni au contribuit la modernizarea ţării, se poate spune că România începea puţin câte puţin un alt tip de dezvoltare prin apropierea de Vest.

M-am luat cu vorba despre modernizarea şi schimbările de optică de pe la noi, dar, după ce am citit Zilele regelui şi Viaţa începe vineri a dnei Ioana Pârvulescu, nu mă pot abţine să nu am senzaţia unei efervescenţe naţionale, a întrezăririi unor zori, care, chiar dacă ceva mai îndepărtaţi, nu erau dincolo de linia orizontului, şi să nu mă gândesc cum ar fi fost dacă, într-un anume moment al istoriei, “picam” în altă sferă de influenţă…dar asta e altă discuţie…

O să transcriu câteva pasaje din carte, nu ca şi mostre de scriitură, pentru că aceasta se savurează integral, ci pentru că sunt mult prea actuale.

La prima halbă, poate şi la a doua, Joseph a ascultat şi a priceput cum se făcea politică la Bucuresci, cum se fura până nu mai rămăsese nimic de luat, cum nu puţini, visând la tron, sperau ca principele Karl să obţină un împrumut însemnat şi străin, să umple vistieria, apoi să se întoarcă în ţara lui.

Abia mai jos însă, pe la jumătatea textului, era strecurată adevărata cheie a relelor: această nenorocită ţară, care a trăit întotdeauna în cea mai aspră supunere, a trecut fără nici o transiţiune dela un Guvern despotic la constituţiunea cea mai liberală, o constituţiune precum nu are nici un popor din Europa. Eu consider aceasta, după experienţa mea, ca o pacoste cu atât mai mare cu cât românii nu se pot măguli că posedă virtuţile neapărat trebuitoare…