Într-un top personal al cărţilor de Filip Florian, Toate bufniţele s-ar situa pe locul doi. M-a încântat mai mult decât Degete mici, dar Zilele regelui, se pare, încă nu poate fi surclasată.

Poveştile şi tonul din Toate bufniţele mi-au adus-o aproape de suflet, am simţit-o şi m-a purtat de la o pagină la alta molcom, plăcut, fără surprize şi fără zdruncinări. Având în vedere că romanul nu aduce ceva nou celor care au mai citit din romanele româneşti apărute în ultimul deceniu, nu uimeşte cu vreo idee nemaiîntâlnită, plimbarea “la pas” este, cred, cea mai nimerită pentru a-i cunoaşte pe Lucian şi pe Emil.

Lucian, un puşti în pragul adolescenţei prin anii ’90, se împrieteneşte cu domnul Emil, un bărbat la şaizeci de ani, bolnav, care s-a retras din Bucureşti în provincie şi care scrie în caietul galben povestea din alte vremi a lui şi a familiei lui.

Lucian, fascinat de bărbatul cu gesturi atente şi atitudine nobilă, diferită de a celorlalţi oameni pe care băiatul îi cunoaşte, se lasă modelat, realizând mai târziu influenţa pe care Emil a avut-o asupra lui.

Emil se ferea să-mi dea lecţii, să-mi vâre ceva pe gât fie şi cu linguriţa sau pipeta, se prefăcea de minune că nu-i pasă de părerile mele, urmărea probabil cum înot prin apele limpezi, arunca undiţa şi îmi trecea momeala pe la nas, ca să mă arunc de unul singur şi să muşc.

Am apreciat în mod special faptul că Lucian a fost creionat firesc, un copil normal, inocent şi entuziast, vesel şi vorbăreţ, nu introvertit şi neînţeles, cum se poartă, ca să zic aşa. Interacţiunea veseliei şi a copilăriei cu seriozitatea maturităţii este elementul care face ca romanul să curgă echilibrat, fiecare dintre cele două poveşti menţinându-şi talerul în poziţia necesară acestui echilibru şi fiecare personaj înfruptându-se atât cât trebuie din esenţa celuilalt personaj.

Citind, inevitabil, pui faţă în faţă cele două istorii şi le priveşti comparativ. Cum este de înţeles, nebuniile pe care le face şi le povesteşte Lucian, viaţa de familie, cu un frate mai mare care nu-i dă atenţie şi un tată lipsit de afecţiune, par aproape banale în comparaţie cu destinele lui Emil şi ale bunicului acestuia, vieţi marcate de război şi de comunism, cu momente exemplare – notarea pe o bucăţică de muşama cu un dinte de furculiţă a sonetelor scrise de un coleg de celulă, în închisoare – şi trăiri prozaice – drama lui Emil, înşelat de soţie.

Aşa cum spuneam, Toate bufniţele nu spune ceva nou în materie de realităţi româneşti în perioadele în care întâmplările au loc, dar spune atât de frumos, încât e imposibil să nu cucerească. Rar îmi vine să spun despre o carte că este frumoasă – mi se pare că această noţiunea nu este neapărat aplicabilă literaturii, o carte fiind ceva mult mai complex pentru a fi definit prin “frumos” – dar, de data aceasta, găsesc că romanul lui Filip Florian este, în primul rând, frumos. Cuvintele se cheamă unele pe altele şi niciunul nu poate lipsi, nu poate fi înlocuit. Povestea rămâne, cumva, în urma stilului, nu pare să ducă undeva sau să urmărească altceva decât să se istorisească şi să te te ţină pe loc în timpul lecturii.

Autor: Filip Florian, Editura Polirom, 2012; Nr. pagini: 275

Am o mulţime de idei, de presupuneri, mă amăgesc din senin, pe stradă, în pădure şi în casă, umblând, citind, lenevind, că realitatea, în irealul ei, ar fi fost în cutare sau cutare fel, trăiesc uneori cu senzaţia că am prins marele secret de un picior, că e pipăibil, o surescitare rară mă cuprinde în clipele alea, dar se stinge repede, ca un chibrit, se schimbă în deziluzie şi angoasă când pricep că raţionamentul e putred, că intuiţia e falsă, că certitudinea e deşertăciune şi că nimic, niciodată, nu mă va lăsa să iau adevărul în braţe, să-l mângâi şi să-l cocoloşesc. Urăsc, fireşte, istoria, ca principiu al nostru, al tuturor, de-a privi trecutul ca pe o fatalitate şi de a pune şirul faptelor pe seama ursitoarelor ori a stelelor de pe cer. Cred eu, ceea ce pare să fi fost implacabil a urmat, de fapt, logica loteriei pentru fiecare ins în parte şi pentru toţi la un loc.

Oricum ai suci-o şi ai răsuci-o, realitatea e realitate, internetul e internet şi iluziile sunt iluzii. După părerea mea, nimic nu are atâta forţă ca himerele care bântuie creierul omului, ca întruchipările care se nasc în câteva clipe, fără să fie nevoie de nouă luni trăite în burta mamei şi de nu ştiu câţi ani trăiţi la suprafaţă, pe pământ.