Viaţa începe vineri

Când am citit Poveşti de dragoste la prima vedere, am fost impresionată de scriitura dnei Ioana Pârvulescu şi am decis să cumpăr Viaţa începe vineri, pe care tocmai am terminat-o de citit.

Nu m-am înşelat…mi-a plăcut cartea! Am citit despre ea că nu ar fi un roman în adevăratul sens al cuvântului (aşa o fi, dar nu mă ghidez după acest criteriu când îmi place o carte), că nu ar reda suficient de bine atmosfera timpului pe care-l evocă, dar trebuie să spun că eu chiar m-am simţit purtată prin Bucureştiul secolului 19.

Întâmplările au loc în anul 1897, în prag de An Nou, când un străin este găsit fără cunoştinţă într-un câmp de la marginea Bucureştiului, fapt care pune pe jar poliţia, mai multe familii de vază din oraş,  precum şi redactorii de gazete. Personajele sunt create cât se poate de real, impresionante fiind, în special, portretul Iuliei Margulis, creionat în special prin intermediul propriului jurnal, şi cel al comisionarului Nicu, un puşti de 8 ani, isteţ foc, oscilând între naivitatea şi inocenţa specifice vârstei, şi maturizarea la care este forţat de responsabilităţi cam grele pentru un copil.

Pe lângă evocarea altori vremuri, altor obiceiuri, altor viziuni, cartea conţine şi  o doză de ironie fină…interesant este însă faptul că priveşte atât cu ironie, cât şi cu înţelegere şi îngăduinţă, şi secolul 19, şi prezentul…probabil un timp perfect ar fi acela în care s-ar regăsi acele obiceiuri, atitudini, viziuni bune din trecut, de care generaţiile secolului 20 au uitat, dar şi evoluţia, ceea ce acest secol a adus nou şi, de necontestat, necesar.

Cuvântul înainte, care reprezintă şi trailerul cărţii, este cât se poate de sugestiv şi, dacă aş fi răsfoit Viaţa începe vineri fără să fi citit  înainte nimic de Ioana Pârvulescu, m-ar fi convins, la fel ca şi câteva pasaje pe care mi-am dorit să le recitesc când şi când.

Găsiţi aici şi un interviu interesant cu Ioana Pârvulescu.

Teama asta chinuitoare nu e decât începutul răului. Şi speranţa de care se agaţă să-l vadă întors e cea mai rea. De ce mai există speranţa şi îngrijorarea dacă ele trebuie să se termine aşa? E ca şi cum deznădejdea are nevoie de un preludiu plin de cruzime. Iar dacă în cazul bucuriei, mulţi cred că aşteptarea e cea mai frumoasă, în ce priveşte durerea, aşteptarea e cea mai urâtă. Aşteptarea marii dureri. Iar durerea, o ştia prea bine, are o mulţime de tentacule, ca o caracatiţă. Degeaba tai din ele, rămân întotdeauna destule ca să te sufoce.

La calendele greceşti. Adică pentru totdeauna, îl lămuri portarul, deşi n-ar fi ştiut să explice mai multe despre calendele astea.
– Adică niciodată! exclamă Nicu, dar cu părere de rău […] Şi băiatul se miră că totdeauna poate să însemne acelaşi lucru cu niciodată şi îşi închipuia că totdeauna e un vârf de munte înalt ca Himalaya şi niciodată o groapă fără fund.

M-am gândit cum ar arăta viaţa noastră dacă s-ar inversa lucrurile: în fiecare zi ceaţă deasă, de nu te vezi om cu om, şi numai în unele zile fericite, o dată sau de două ori pe an, aer limpede, ca şi cum geamul lăptos şi opac al văzduhului e şters de o mână nevăzută şi devine transparent. Ce bucurie ar simţi oamenii numai pentru că ar putea să vadă, ce miracol li s-ar părea aerul invizibil şi fără culoare. Dar aşa, nu se bucură nimeni de aer şi nici nu-şi dă seama ce lucru ieşit din comun înseamnă să vezi până departe-departe, în zare.

– O să fie bine? […]
– Da, eu cred că România seamănă cu o orchestră, numai că n-a ajuns încă la concert, ci tot face repetiţie. Mai scârţâie un violonist, mai greşeşte intrarea solistul, mai dau chix suflătorii sau se supără dirijorul şi opreşte muzica şi-i ceartă pe toţi de-a valma, totul e fragmentat şi mereu reluat de la capăt, dar la concertul propriu-zis, melodia se va lega fără cusur…
[…]
– Nu, mai degrabă seamănă cu un roi de lăcuste […]Se lasă duse de vânt ca nişte corăbii aeriene rapide, nu fac efort, nu se opun, folosesc, cum să spun, serviciile oferite gratuit de natură. Voiam să spun că vin furtunile peste noi şi că n-avem cum să ne opunem, puterea marii istorii nu se compară cu puterea noastră de împotrivire. Şi că, la fiecare pagină de istorie a lumii, facem şi noi un salt, cam fără să-l controlăm, iar singura noastră şansă e să ne lăsăm duşi, aşa, dar folosind la maxim puterea aburului evenimentelor, să nu rămânem jos în urma ei. Să ne potrivim, mai bine decât să ne împotrivim.

5 comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.