“Asta am vrut în roman: să imaginez o lume care să nu aibă contact cu lumea care se vede în ziare, la televizor, la vârful acesta superficial, ca o coajă.”

(Filip Florian în interviu cu Ovidiu Şimonca – Observatorul cultural)

O lume reală, plină de viaţă şi de firesc, dar departe de cea zugrăvită ostentativ în presă şi la televizor a reuşit într-adevăr să creeze Filip Florian în Degete mici.

Frazele curg şi imaginaţia bântuie în voie. Nu l-am perceput nici ca pe un roman istoric, nici ca pe unul poliţist, ci ca pe o poveste care te plimbă dintr-un orăşel de munte din România până-n Argentina şi înapoi, din viaţa unui orfan devenit călugăr până în viaţa unui poliţist cu nişte stranii porniri de colecţionar.

Toate poveştile au ca punct comun descoperirea, în timpul cercetărilor arheologice de la castrul roman din localitate, a unor schelete omeneşti într-o groapă comună, descoperire ce incită curiozitatea tuturor şi dă naştere a tot felul de speculaţii. În jurul acestei gropi se adună păreri, autorităţi, interese şi sunt chemaţi specialişti argentinieni, prilej pentru femei să-şi pună în evidenţă toate farmecele doar, doar se va naşte o ocazie de a pleca în Argentina.

Misterul gropii comune, elucidat de echipa de cercetători argentinieni printr-o concluzie nu atât de spectaculoasă precum ipotezele vehiculate de personaje, este pentru Filip Florian pretextul de a reda viaţa orăşelului de provincie, parcă suspendat în timp, unde oamenii cred în minuni, iar acestea nu întârzie să apară, şi unde superstiţiile sunt la ele acasă. Petruş, un arheolog destul de obiectiv şi detaşat de nebunia care i-a cuprins pe toţi cei implicaţi în descoperirea adevărului gropii cu oase, preocupat mai degrabă de ulcerul care-l chinuie şi de dragostea pentru Jojo, este cel care ne relatează atât ceea ce se întâmplă în prezent, cât şi momente din trecut, pe care i le povesteşte gazda sa, Paulina.

Personajele nu par a avea întotdeauna legătură cu subiectul, dar, pe parcursul cărţii, ne dăm seama că niciunul nu este întâmplător, fie că participă direct la acţiune, fie că sunt conturate numai din istorisirile altor personaje, toate contribuie la atmosferă şi la construirea, cumva, a unei poveşti a poveştii, un cadru necesar pentru a înţelege prezentul.

Realism magic, basme ca la gura sobei dintr-un oraş fără nume, romanul învăluie şi prilejuieşte o lectură foarte plăcută. Am citit despre stilul lui Filip Florian că este foarte elaborat. Ce-i drept, cuvintele nu sunt înşirate întâmplător, alegerea lor este, în mod evident, una inspirată, dar procesul de “elaborare” nu se vede, nu se simte şi senzaţia lăsată este una de “natural, firesc”.

Nu m-am putut abţine totuşi să nu-l văd şi într-o comparaţie cu Zilele regelui, nu atât din punct de vedere literar, nefiind pricepută la astfel de analize, cât prin impresia şi starea pe care mi le creat, şi trebuie să spun că Zilele regelui rămâne mai aproape de preferinţe şi de sufletul meu. Recomand, deci, celor care n-au citit nimic de Filip Florian să citească mai întâi Degete mici, pentru că sunt sigură că aprecierea nu va fi deloc umbrită de vreo comparaţie, iar Zilele regelui este, după părerea mea, “lectură obligatorie”