Promisiunea zorilor de Romain Gary și ecranizarea La promesse de l’aube (2018)

Romain Gary a publicat Promisiunea zorilor, un roman autobiografic, în 1960. Mina Kacew, mama scriitorului, figura centrală și dominantă din carte, se stinsese din viață și, din păcate, n-a mai putut citi oda pe care fiul său i-a adus-o. Cititorii romanului, însă, vor fi deopotrivă emoționați și amuzați de peripețiile prin care trec cei doi și vor fi impresionați de tăria și încrederea de care dă dovadă Mina Kacew.

Povestea începe din anii copilăriei lui Romain Gary în Polonia, când mama scriitorului, fostă actriță, făcea pălării, alerga de dimineața până seara pentru a procura traiul zilnic și se asigura că Romain are parte de creșterea și educația necesare pentru a face din el un om celebru. Era convinsă că acesta avea să devină muzician, dansator, actor sau scriitor, dar și ambasador și general. Și toate astea nu oriunde, ci obligatoriu în Franța care exercita o adevărată fascinație asupra Minei.

 

Dintre meseriile artistice pe care le putea alege Romain era, totuși, exclusă aceea de pictor pentru că, pe de-o parte, trebuia să atingă celebritatea fiind încă în viață și, pe de altă parte, pentru că pictorii își cam iroseau viețile în zadar și existau prea multe exemple care implicau alcool, tuberculoză, nebunie, așa încât Mina s-a opus categoric cultivării talentului la desen al fiului ei.

Tânărul Romain oscila frecvent între a intra în pământ de rușine și decizia de a cuceri lumea pentru a o pune la picioarele mamei sale. M-am tot întrebat cât a fost întâmplare și cât a fost o condiționare în faptul că Romain Gary chiar a ajuns nu doar un scriitor de succes, dar și diplomat, Consul General al Franței la Los Angeles, și aviator decorat de Charles de Gaulle în timpul celui de-al doilea război mondial. Cu siguranță admirația și încrederea cu care mama îi spunea că va fi cineva, că ceilalți nu-l înțeleg și habar n-au cu cine au de-a face, au contribuit la devenirea lui, iar vorbele ai au fost pentru ele niște țeluri concrete.

După mai multe încercări artistice soldate cu eșecuri, Romain a decis, în jurul vârstei de treisprezece ani, că scrisul îi va aduce celebritatea. 

Propriile ei ambiții artistice nu se împliniseră nicicând, așa încât se bizuia pe mine ca să le înfăptuiesc. Eram hotărât să fac tot ce-mi stătea în putință ca ea să ajungă, prin mine, o artistă celebră și aclamată, așa încât, după ce am șovăit îndelung între pictură și teatru, muzică și dans, am optat într-o bună zi pentru literatură, care mi se părea ultimul refugiu de pe pământ al tuturor acelora care nu știau încotro s-o apuce.

Mina nu avea prejudecăți în ce privește literatura, din contră, portrete ale lui Hugo și ale altor scriitori aveau să-l vegheze pe Romain de pe pereții camerei, daaar și literatura avea primejdiile ei, așa că viitorul scriitor trebuia să aibă mare grijă de sănătate și să promită că va fi cu mare băgare de seamă, mai ales în legătură cu bolile venerice.

Lămurite fiind aceste chestiuni de fond, Romain începe să scrie ore întregi și perseverează ani la rând, chiar dacă succesul se va lăsa așteptat.

Pentru mine, lumea se îngustase la dimensiunile unei coli de hârtie asupra căreia mă năpusteam cu tot lirismul disperat al tinereții. Totuși, în ciuda acestor naivități, atunci am descoperit pe de-a-ntregul gravitatea mizei și natura ei profundă. M-a cuprins setea de dreptate pentru om, cu toate ale lui, oricare ar fi fost întrupările sale, detestabile sau criminale, și ea m-a împins în sfârșit, pentru prima oară, la poalele operei mele viitoare; chiar dacă năzuința își afla rădăcinile dureroase în tandrețea filială, întreaga mea făptură a fost încolăcită treptat de prelungirile lor până când creația literară a devenit pentru mine ceea ce este dintotdeauna, în marile sale momente de adevăr, adică o eschivă în încercarea de a scăpa de ceea ce nu poate fi răbdat, un mod de a-ți da sufletul ca să rămâi în viață.

Pentru că succesul nu putea veni pentru un oarecare Roman Kacew, are nevoie urgentă de un pseudonim. Liste peste liste de potențiale nume, dar, din păcate, toate numele răsunătoare erau deja luate. Trimite ziarelor și editurilor lucrări de-ale sale și pune refuzurile acestora pe seama faptului că nu a găsit încă un nume suficient de sonor. Numele de Romain Gary și-l va lua în timpul războiului când, aflat pe front, scrisul și datoria față de mamă îl țin în viață. Primul roman care îi este publicat, Educație europeană, este scris pe front și consacră numele Romain Gary.

Povestea autobiografică ne duce din Polonia la Nisa, apoi la Paris și, în cele din urmă, în război, în Africa și în Anglia. Traim alături de Romain copilăria în Wilno, adolescența la Nisa, cu fascinația pentru mare și primele experiențe sexuale, studenția la Paris și bucuria publicării unor povestiri în reviste, amorurile intense și scurte, dezamăgirea de a fi singurul neavansat dintr-un colectiv de trei sute de soldați, implicarea în război, luptele și mândria de a fi decorat.

În toate aceste locuri și întâmplări, Mina este prezentă, dacă nu fizic, cel puțin în gândurile lui Romain. Este cea care-l mustră și-l readuce pe căile bune, cea care-i insuflă încredere și-l ține în viață în timpul luptelor și atunci când zace la pat, rănit, fără prea multe șanse de supraviețuire din partea medicilor. 

Pe parcursul romanului, scriitorul redă cu umor și ironie o serie de momente la a căror lectură oscilezi între amuzament, tristețe și, uneori, chiar rușine. Puștiul Romain nu se simte tocmai în largul lui cu o mamă atât de dominantă, care spune tuturor că fiul ei va fi celebru sau care îi atribuie o sarcină de maximă importanță, cum ar fi asasinarea lui Hitler încă dinainte de a fi în armată. O astfel de iubire și de prezență este deopotrivă sufocantă, iar Romain și-ar dori, uneori, ca mama lui să iubească și pe altcineva.

Numele “Promisiunea zorilor” este chiar iubirea mamei, prin care, viața îți face în zorii ei o promisiune pe care, însă, n-o respectă, pentru că nimeni nu te va mai iubi la fel.

Nu e bine să fii iubit atât la tinereţe, aşa devreme. Te-nveţi cu nărav. Crezi că e-n firea lucrurilor. Crezi că se-ntâmplă şi altundeva , că mai poţi să dai peste aşa ceva. Te bizui pe asta. Priveşti şi speri şi aştepţi. Prin iubirea de mamă, viaţa îţi face în zorii ei o promisiune pe care n-o respectă. După aceea, eşti silit să te îndestulezi cu hrană rece până la sfârşitul zilelor. După aceea, de fiecare dată când o femeie te ia în braţe şi te strânge la piept, îţi transmite doar condoleanţe. Te întorci mereu să jeleşti la mormântul propriei mame, ca un câine lăsat de izbelişte. Nicicând nu va mai fi aşa, nicicând, nicicând. Braţe fermecătoare îţi înlănţuie gâtul, buze dulci îţi vorbesc despre dragoste, dar tu ştii cum stă treaba. Ai fost la izvor de timpuriu şi l-ai sorbit pe tot. Iar când te-apucă din nou setea, degeaba cauţi, nu mai există nici urmă de fântână, doar năluciri. Încă de la prima geană a zorilor, ai învăţat temeinic ce-i aia iubire şi-ai păstrat îndeaproape documentaţia. Oriunde te-ai duce, porţi înlăuntru otrava comparaţiilor şi nu faci decât s-aştepţi ceea ce ai mai primit.
Nu spun că mamele ar trebui să fie împiedicate să-şi iubească odraslele. Spun doar c-ar fi mai bine ca mamele să iubească şi pe altcineva. Dacă mama ar fi avut un iubit, nu mi-aş fi irosit viaţa murind de sete lângă fiecare fântână. Din păcate pentru mine, ştiu cum arată un diamant adevărat.

O astfel de iubire și un devotament filial excesiv sunt și periculoase. Nu l-au împiedicat pe Romain Gary să fie iubit în continuare, din contră, dar, din mărturisile presărate de-a lungul romanului, înțelegem că a suferit toată viața de singurătate și că, odată împlinite “sarcinile” trasate încă din copilărie, s-a trezit în fața unui viitor fără niciun sens. A căutat în opera literară o măiestrie despre care spune că l-a respins – cititorii și criticii sunt, totuși, de altă părere – și a înțeles mai târziu în viață că, la fel ca scamatorii, și marii scriitori mor neîmpăcați pentru că acea “ultimă minge”, care este întotdeauna provocarea următoare și măiestria care depășește orice a fost până atunci, dar care aduce nemurirea, nu există, de fapt.

Atunci când îl văd pe Malraux, cel mai mare dintre noi toți, jonglând cu mingile așa cum puțini oameni au făcut-o înainte de el, mi se strânge inima în fața tragediei lui, cea pe care o poartă înscrisă pe chip, chiar și în timpul celor mai strălucite isprăvi: ultima minge îi scapă și întreaga lui operă se țese din această certitudine a neliniștii. […]
Adevărata tragedie a lui Faust nu e că și-a vândut sufletul diavolului. Adevărata tragedie e că nu există un diavol care să-ți cumpere sufletul. Nu găsești client. Nimeni n-o să vină să te ajute să înhați ultima minge, oricât ai oferi. […] atunci când te numești Michelangelo, Goya, Mozart, Tolstoi, Dostoievski sau Malraux, te vezi sortit să mori cu sentimentul că te-ai străduit zadarnic.

Citind romanul, e greu să ți-o imaginezi pe Mina în carne și oase, mai mult o simți și, totuși, ai impresia, uneori, că ceva nu se leagă, că există niște contradicții și chiar forțări pe alocuri, te gândești că trebuie să fie și ceva ficțiune la mijloc. Pe de altă parte, o poți vedea în chipul fiecărei mame, dar, tocmai din acest motiv, nu poți să-i dai o singură și o anume înfățișare.

– Toate avioanele astea au carlinga neacoperită, a remarcat ea. Iar pe tine te ia răceala una-două.
Nu m-am putut împiedica să nu-i atrag atenția că, dacă tot ce riscam în lupta cu Luftwaffe, era o faringită, mă puteam considera norocos.

Știam că a apărut o nouă ecranizare La prommesse de l’aube în regia lui Eric Barbier, așa că muream de curiozitate să văd povestea pe ecran.

N-o mai pot vedea pe Mina Kacew altfel decât jucată de Charlotte Gainsboroug, care a înglobat toate trăsăturile și trăirile personajului, cu toate contradicțiile și exagerările, făcându-le pe toate să pară cât de poate de naturale și firești.

Putere și fragilitate, iubire și duritate, eleganță, aroganță, dar și capacitatea de a se certa ca la ușa cortului, dacă e vorba de fiul ei și împrejurările o cer, ei bine, toate astea se pot regăsi într-un singur om, iar Charlotte Gainsboroug ne dovedește că Mina Kacew din Promisiunea zorilor a existat și a fost așa cum ne-a povestit Romain Gary. 

 

Bineînțeles, și alegerea lui Pierre Niney în rolul scriitorului a fost foarte inspirată, având copilăria în priviri chiar și când îl întrupează pe Gary la o vârstă mai înaintată. Dar, ca și în roman, personajul central rămâne mama.

Acestea fiind zise, recomand să citiți Promisiunea zorilor și apoi să vedeți filmul.

Și, nu mă pot abține să nu vă spun: veți vrea apoi, să citiți și Un anume domn Piekielny scrisă de François-Henri Désérable în semn de omagiu pentru scriitor și romanul său autobiografic, din care veți afla mai multe despre Romain Gary și despre cât e realitate și cât e ficțiune în Promisiunea zorilor. Urmează pe Evantai un articol și despre această carte Smile

5 comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.