După Promisiunea zorilor, am revenit destul de repede la Romain Gary cu Rădăcinile cerului,  considerat primul roman “ecologic” și cel pentru care scriitorul francez a primit Premiul Goncourt în 1956. Este vorba, de fapt, de primul Goncourt din cariera sa, pentru că, în 1975, câștigă un al doilea Goncourt cu romanul La vie devant soi (tradus în română Ai toată viaţa înainte), semnat sub pseudonimul Émile Ajare, următorul pe lista mea citit. 

Începutul cărții ne plasează imaginația într-un moment ulterior derulării întâmplărilor, dar povestea ni se dezăluie ca un puzzle, imaginea de ansamblu și desfășurarea evenimentelor ajungând la noi prin vocile mai multor personaje, care relatează în cheie personală cum au trăit, văzut, înțeles și simțit aventura din jurul elefanților, ca să-i spunem așa.

Totul a început când personajul principal, Morel, cel care povestește, de fapt, cel mai puțin de-a lungul romanului, dar în jurul căruia s-a creat o adevărată legendă, ajunge în Africa hotărât să protejeze elefanții și să acționeze în toate formele posibile în acest scop. Pe lângă a aduna semnături și a trimite petiții către toate organizațiile din zonă și, mai ales, internaționale sau a trimite referate la conferințele din Congo sau de la Geneva, Morel nu se sfiește să folosească armele pentru apărarea pahidermelor.

Elefanții erau, la vremea respectivă, vânați în număr foarte mare în Africa, atât de populația locală, pentru hrană, cât și de către colonialiști pentru fildeș și pentru plăcerea vânătorii. Morel luptă practic cu ambele civilizații în apărarea animalelor, motivația sa pornind de la un moment dificil din viața sa și fiind nu doar ecologică, ci și simbolică și sentimentală. În timp ce pentru Morel și unii occidentali, elefantul reprezintă natura, frumusețea, noblețea, localnicii cred că aceasta este doar viziunea unui om sătul, iar cei care-i vânează pentru fildeș sau plăcere, pun, bineînțeles, orgoliul vănătorului și lăcomia mai presus de orice alte viziuni. 

I se vor alătura, în timp, și alți occidentali, precum biologul marin Peer Qvist, devenit celebru prin acțiunile sale pentru protejarea balenelor, maiorul Forsythe, un american repudiat de americani pentru a fi dezvăluit că americanii utilizau arme biologice în războiul din Coreea, Abe Fields, un fotograf interesat de realizarea unui reportaj neobișnuit, dar care sfârșește prin a deveni realmente sensibil la problema elefanților și Minna, o berlineză al cărei trecut i-a ucis orice iluzii, dar și orice așteptări de la oameni, singura care-l înțelege cu adevărat pe Morel. 

În jurul lui Morel se adună și localnici, cei mai mulți având agenda lor proprie în poveste. Waïtari, un african care a studiat în Franța și a deținut funcția deputat în Adunarea Națională a Africii Ecuatoriale Franceze (AEF), intenționează să creeze o mișcare pentru independență și devine interesat de acțiunile lui Morel alăturându-i-se în speranța să poată transforma lupta pentru elefanți într-una pentru independența Africii. Alți oportuniști li se alătură lui Waïtari și lui Morel, căutând, de asemenea, să obțină ceva din amploarea pe care subiectul o ia.

Toată lumea devine din ce în ce mai interesată de personajul Morel, dar este împărțită între cei care-l vor arestat pentru unele acțiuni mai violente împotriva vânătorilor de elefanți și cei care-l admiră și îi susțin lupta. 

Romanul este un pretext pentru filosofie și dezbateri multiple. Gary pune în antiteză omul cu animalele, arătând, spre exemplu, că omul este singurul animal crud, care omoară pentru plăcere și pentru putere, în timp ce animalele omoară pentru supraviețuire și hrană.

Industrializarea masivă, dar mai ales Al Doilea Război Mondial, descoperirea și utilizarea bombei nucleare au generat, pe bună dreptate, în rândul multora dezamăgire față de rasa umană și neîncredere în capacitatea omului de a lua decizii sănătoase atât pentru omenire, cât și pentru natură, fiind din ce în ce mai greu să fie convinși că regula o reprezintă binele, nu răutatea, iar personajul Morel și cei care i se alătură din convingere reprezintă, dincolo de lupta pentru elefanți, speranța că rasa umană nu este totuși pierdută în cruzime și inconștiență, că mai există oameni în sufletele cărora se găsesc și rodesc “rădăcinile cerului”.

O întrebare recurentă în roman, care primește răspunsuri antagonice de la diferitele personaje aflate în poziții contrare, este și cea referitoare la progresul tehnic și la dezvoltarea civilizației umane, care se pare că nu reușesc să se împace cu conservarea naturii și a unor specii de animale.

O altă dezbatere pe care scriitorul francez o propune cititorilor este ce înseamnă umanitatea. Oare Morel și cei care luptă de partea naturii sunt niște mizantropi care s-au săturat de propriii semeni și au decis să iubească mai mult animalele sau, din contră, sunt niște umaniști convinși care doresc să protejeze natura tocmai pentru că este mediul în care trăim și de care avem nevoie?!

Demersul lui Romain Gary mi-a amintit de filmul L’Odyssée, care urmăreşte viaţa lui Jacques-Yves Cousteau, explorator, inventator, fotograf şi producător de filme, în perioada 1949-1979. Scriam la momentul vizionării peliculei că evoluţia lui Cousteau de la cuceritor la protector este însăşi evoluţia societăţii sau măcar a unei părţi din societate de la folosirea fără discernământ a celor oferite de planetă la înţelegerea faptului că nu trebuie s-o distrugă în avântul industrial.

Rădăcinile cerului este un roman complex, cu teme mai actuale decât oricând și personaje foarte diverse, create însă realist și cu profunzime, care întoarce pe toate fețele omul și capacitățile sale de a fi, într-adevăr, animalul superior de pe planetă, toate astea pe fundalul exotic și vibrant al Africii, cu apusuri care-ți taie răsuflarea și o multitudine de specii de animale și de păsări (cel puțin la nivelul anilor ’50), a căror contemplare pare menită să redea omului simțul perspectivei.

O recomand și cred chiar că ar trebui să fie lectură obligatorie, iar pentru vorbitorii de limbă franceză, Romain Gary vorbind despre Rădăcinile cerului, după câștigarea Premiului Goncourt:

Ceea ce progresul le cere inexorabil oamenilor și continentelor este să renunțe la stranietatea lor, s-o rupă cu misterul – și pe această cale se înscriu și oasele ultimului elefant…Speța umană a intrat în conflict cu spațiul, cu pământul, chiar cu aerul de care are nevoie ca să trăiască. Terenurile arabile vor reduce încetul cu încetul pădurile, iar drumurile vor atenta din ce în ce mai mult la pacea turmelor mari. Va fi din ce în ce mai puțin loc pentru splendorile naturii.

Înțelege-mă bine. Nu sunt complet idiot, dar am fost crescut prost: nimeni nu m-a învățat vreodată regula jocului. Firește, până la urmă am început să ne dăm seama de unele lucruri. Au existat englezi în lagărele de concentrare japoneze. Au existat bombardamentele de la Londra și apoi povestea oribilă cu camerele de gazare, pe continent. Toate astea, evident, nu erau foarte “cricket”. Dar nu vedeam în ele decât enormități, accidente atroce ale Istoriei, excepții. Continuăm să credem că nu asta e regula jocului, că sunt lovituri sub centură. Nu ne trecuse prin minte că s-ar fi putut, dimpotrivă, să fie vorba de regula jocului adevărată și autentică ce ne era astfel revelată. Am trăit multă vreme sub globul de sticlă moral, dar naziștii, Stalin au reușit, totuși, până la urmă, să ne dea ideea că adevărul despre om se afla poate la ei și nu pe terenurile de sport de la Eton. […] Credem, profund, că în speța umană există o anumită decență elementară. Dar sunt dispus să admit că suntem supraviețuitorii unei epoci trecute și că apăsarea realităților mârșave ne va face să dispărem în curând de pe fața planetei, așa ca elefanții.

I-a părut rău că lumea a trecut pe lângă colonel fără să-i fi acordat un pic mai multă atenție. Era o rămurică, un lăstar infinitezimal al evoluției pe care omenirea ar fi avut tot interesul să-l examineze mai îndeaproape. Decența: un lucru, evident, lipsit de mari ambiții, lipsit de geniu, fără posibilități grandioase, și cu toate acestea, o cotitură în fața căreia omenirea ar fi trebuit să zăbovească mai mult decât o făcuse. Avea, de asemenea, cel mai mare respect față de umor, pentru că era una din cele mai eficiente arme pe care le-a creat vreodată omul ca să lupte împotriva sa.

Există, încă, la mine, locuri unde indigenii trăiesc în pomi – și n-o să-i silesc tocmai eu să coboare. Tot ce sunt dispus să fac este să păstrez câteva crengi disponibile pentru supraviețuitorii erei atomice. 

Aveam, de asemenea, în comun aceeași neîncredere față de civilizație și otrăvurile sale. Singura diferență între noi era faptul că eu cunoșteam mai bine pericolul ce amenința lumea noastră pastorală, pericol pe care Dwala doar îl presimțea în mod confuz. Îi vorbeam frecvent despre acest pericol, dar îmi era greu să-i explic întreaga grozăvie a ceea ce numim noi progresul tehnic. Nu existau în limba Oulé cuvinte destul de tari ca să exprime una ca asta. Nu exista nici un termen echivalent cu termenii noștri tehnici, cu invențiile noastre în permanentă reînnoire și eram obligat să apelez la imagini tradiționale care aveau totdeauna un sens magic, pentru a exprima ceea ce este complet lipsit de magie.

Totuși, dispariția pachidermelor era înscrisă în edificarea lumii noi, a Africii celei noi, așa cum dispariția bizonilor și a bivolilor a fost, odinioară, înscrisă în cea a Statelor Unite ale Americii. 

În situația în care am ajuns, cu tot ceea ce am inventat și cu tot ceea ce am aflat despre noi înșine, avem nevoie de toți câinii, de toate păsările, de toate gângăniile pe care le mai putem găsi…Oamenii au nevoie de prietenie.