Un anume domn Piekielny de François-Henri Désérable

Romanul lui François-Henri Désérable a primit Premiul Goncourt – alegerea României în 2017. Pentru că, recunosc, nu știam prea multe despre Goncourt – alegerea României, m-am documentat puțin și am aflat că acest premiu se decernează începând din 2013, în cadrul unui proiect organizat de Ambasada Franţei şi de Institutul Francez din România. În fiecare an, studenți și doctoranzi, coordonați de profesori universitari de literatură franceză din departamentele de limbă și literatură franceză din universități din România, jurizează, în cadrul mai multor sesiuni de dezbateri, cele 15 titluri selectate de Academia Goncourt de la Paris dintre care este ales în final câștigătorul acestui premiu.

Un anume domn Piekielny se citește numai după Promisiunea zorilor de Romain Gary, nu doar pentru că domnul Piekielny este un personaj din romanul autobiografic al lui Gary, ci și pentru că, pornind pe urmele acestui personaj, François-Henri Désérable scrie un roman despre un roman, ca să zic așa.

Désérable se află, absolut întâmplător, în Vilnius (Wilno) și, pentru că are niște timp de pierdut, se plimbă pe străzi. Nimerește în fața unui imobil cu o plăcuță care pe care scrie că în acea casă a trăit Romain Gary, iar mai târziu va găsi și statuia scriitorului, la picioarele căreia cineva a depus un trandafir.

Similar lui Gary, Désérable scrie un roman parțial autobiografic în care povestește aventurile sale în încercarea de a da de urma domnului Piekielny, de la prima întâlnire cu acesta odată cu lectura cărții Promisiunea zorilor, la cum i-a încolțit în minte ideea de a afla dacă “la numărul 16, pe strada Wileka Pohulanka, din Wilno, locuia un anume domn Piekielny” și până la rezultatul și concluziile demersului său detectivistic.

Își amintește de romanul celebrului scriitor francez, de norocul pe care l-a avut ca, la examenul de absolvire, să-i pice Promisiunea zorilor, singura carte din programă pe care o citise și pe care a recitit-o de multe ori de-a lungul anilor, regăsindu-se în rândurile lui Gary, dar și de poveștile acestuia despre clădirea în care acesta a locuit, de misteriosul personaj Piekielny, cel care, în capitolul VII din Promisiunea zorilor îi cere micului Romain ca, atunci când va deveni celebru și va întâlni oameni de vază, să le spună acestora despre existența dlui Piekielny.

Désérable scria, la momentul la care se “ciocnește” de plăcuța memorială și de statuia lui Gary, un roman despre Veneția, dar l-a abandonat și a hotărât să-l caute pe domnul Piekielny, nu în carne și oase, pentru că era deja destul de în vârstă în anii 1920, dar măcar tot ceea ce ar putea afla despre identitatea acestuia, dacă a existat și ce s-a întâmplat cu el după momentul în care are loc scurta interacțiune cu micul Romain, care, așa cum povestește în Promisiunea zorilor, avea să-l pomenească pe domnul Piekielny “de la tribunele ONU la ambasada din Londra, de la Palatul Federal din Berna la Palatul Élysée, în fața lui Charles de Gaulle și a lui Vîșinski”.

Aventura de detectiv a lui Désérable ne stârnește și nouă curiozitatea, dăm pagină după pagină și căutăm alături de el indicii despre misteriosul personaj. Dar domnul Piekielny este ca o fata morgana, acum pare că ne apropiem de adevăr, acum suntem furați de poveștile scriitorului și ne trezim râzând pe măsură ce ne dezvăluie propria viață.

Aflăm astfel că mama lui François-Henri are destul de multe în comun cu mama lui Romain Gary. La fel ca aceasta din urmă, speră ca fiul ei să realizeze ceva, așa încât îl îndrumă asiduu spre o școală serioasă, cum ar fi facultatea de drept, dar când vede că fiul este mai degrabă atras de literatură, iar acesta îi spune victorios că va fi publicat, spre deosebire de Mina Kacew, nu se simte mândră și împăcată, ci de-a dreptul îngrijorată.

Când i-am dat mamei vestea, câteva zile mai târziu, a plâns și ea. Erau lacrimi de tristețe. M-a privit îndelung, costernată, apoi a clătinat din cap, zicând: Ce o să se aleagă de tine?
[…]
Mama s-a precipitat către el: Spuneți-i fiului meu că literatura o fi ea ceva, dar ar trebui mai degrabă să-și termine teza de drept. M-am hotărât, în ziua aceea, să-mi abandonez cu adevărat teza.

Așadar, mamele nu se schimbă, doar vremurile și grijile Smile

Désérable nu-l uită însă pe Gary și, în demersul său de a scrie romanul despre romanul Promisiunea zorilor, ne dezvăluie pe ici, pe colo, și ficțiunile din această carte. Nu le voi dezvălui, așa cum nu vă voi spune nici cine este domnul Piekielny, dar vă promit că divulgarea secretelor lui Gary nu știrbește cu nimic nici impresia despre Promisiunea zorilor, nici plăcerea de a citi Un anume domn Piekielny, din contră.

Citim pagini savuroase cu momente care lipsesc din romanul lui Gary, imaginate însă de François-Henri Désérable, povestite credibil și cu haz, cum ar fi întâlnirea dintre Romain Gary, Jean Seberg și John și Jackie Kennedy.

Dar, dincolo de poveștile de inspirație biografică, atât din viața scriitorului francez, cât și din propria viață, de ficțiunile presărate cu informarea cititorului și de cele ascunse, romanul este o dezbatere despre ce înseamnă literatura, care îi este rolul, ar trebui ca scrierile autobiografice trebuie să respecte realitatea sau au voie să conțină și ficțiuni, în ce măsură sunt importante regulile și în ce măsură ne putem bucura de libertate în actul literar.

Scriitura lui Désérable este proaspătă, paginile sunt pline de umor și ironie, naturalețe și dezinvoltură. Probabil că, la fel ca orice carte, a trecut printr-un proces de revizuire, făcut întâi de autor însuși, apoi de către editura care l-a publicat, dar senzația pe care o are cititorul este că scriitorul a scris într-un suflet și a nimerit din prima cuvântul potrivit în fraza potrivită.

Vă recomand să citiți Un anume domn Piekielny și sunt sigură că vom mai auzi (citi) multe despre acest tânăr scriitor Grin

Gary, cum se vede, nu era ocupat doar cu războiul. Ce e, de altfel, războiul? Niște oameni care nu se cunosc se masacrează, spunea Paul Valéry, spre câștigul oamenilor care se cunosc, dar nu se masacrează. Un amplificator de eroism și josnicie. Cea mai bună parte din oameni, și cea mai rea. Frenezia de a trăi, dublată de iminența morții.

Nu citisem Les Racines du ciel înainte să încep această anchetă. La început, frazele sunt cam lungi, cam stufoase, trenează și au multe repetiții – ca și când Gary voise să urmeze preceptului unui prieten scriitor, care, într-o zi, mi-a zis serios: eu îmi încep toate romanele cu cincizeci de pagini plictisitoare. Pentru a-i descuraja pe idioți.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.