Oryx şi Crake de Margaret Atwood

Întâi de toate, să spun că am descoperit-o pe Margaret Atwood odată cu ecranizarea romanului Povestea slujitoarei. Filmul mi-a depășit orice așteptări în materie de seriale. Dacă la primul sezon, își disputa cu WestWorld locul întâi în preferințele mele, atunci când ambele au ajuns la sezonul al doilea, Handmaid’s Tale a câștigat detașat.

După ce-am văzut ambele sezoane, în așteptarea celui de-al treilea (abia prin aprilie 2019), am citit și romanul Povestea slujitoarei. Nu putea să nu-mi placă, dar, poate și pentru că l-am citit după ce deja știam lumea creată de Atwood, și pentru că realizatorii serialului au scos maxim din carte, recunosc că romanul nu m-a impresionat foarte tare. Mi-a completat spațiile rămase libere în film, mi-a răspuns la unele întrebări, m-a uimit prin capacitatea scriitoarei canadiene de a imagina o lume precum Galahadul, dar am început cu așteptări prea mari și cu stângul în relația cu Margaret Atwood.

Așa că am remediat repede “problema” prin lectura romanului Oryx și Crake Smile

Romanul a apărut în 2003 (la 18 ani după Povestea slujitoarei) și face parte dintr-o trilogie alături de Anul Potopului și MaddAddam, ambele recent apărute la Editura Art.

Romanul are o prefață de Florin Irimia, în care sunt citate spusele scriitoarei: „Scenariile de tipul ce s-ar întâmpla dacă m-au preocupat toată viaţa” și din care am aflat că a trăit mereu printre oameni de ştiinţă (tatăl ei era entomolog, fratele ei, Harold, este doctor neurofiziolog, iar unul dintre fiii acestuia este fizician), ceea ce a ajutat-o să fie la curent cu ultimele tendinţe și descoperiri, dar și cu eventualele excese ale științei care, dacă ne gândim și la cele descrise de Yuval Noah Harari în Sapiens și în Homo Deus sau de David Eagleman în Creierul Povestea noastră, vor deveni din ce în ce mai cunoscute și mai comune în materia ingineriei genetice, nanotehnologiei, ciberneticii şi criogeniei, toate acestea fiind, într-un fel sau altul, utilizate în romanul Oryx şi Crake.

Oricum, observăm că, de ceva timp, SF-ul nu mai e chiar SF, pentru că, în realitate, F(icțiunea) din SF se mută din ce în ce mai mult în Ș(tiință).

În Oryx și Crake, omenirea este pe muchia prăpastiei, iar povestea acoperă două planuri temporale, unul pre-apocaliptic și altul post-apocaliptic. Societatea din perioada pre-apocaliptică face ca romanul să fie parțial distopie și este o societate împărțită între cei care fac experimente științifice și cei care, deși nu participă activ la această îndeletnicire, le consumă și participă prin suportarea efectelor experimentelor, în timp ce, în partea post-apocaliptică, nu prea mai avem ceea ce s-ar numi omenire și societate.

Bineînțeles, corporațiile care lucrează la aceste experimente, precum OrganInc, NooSkin, HealthWyzer, le prezintă ca pe niște descoperiri foarte necesare și absolut sigure. Angajații lor sunt izolați treptat de restul lumii prin crearea unor Complexe în care familiile angajaților se mutau, la început, pentru că era mai simplu, iar, în timp, din motive de control asupra oamenilor și a informațiilor. Orașele obișnuite devin “tărâmul plebeilor”, iar locuitorii Complexelor nu se deplasează în oraşe decât dacă este absolut necesar şi tot timpul însoţiţi.

În aceste companii care-și păzesc atât de bine secretele, joburile sunt mai ales în domeniul biologiei și geneticii, scopul fiind descoperirea și popularizarea secretului tinereții și vieții veșnice, iar, în cursul cercetărilor, angajații se mai și distrează creând noi specii de animale.

Creşterea raconcşilor începuse ca un hobby de după program al geniilor biolaboratorului de la OrganInc. Oamenilor le plăcea să se prostească în perioada aia, crearea unui soi nou de animal e un lucru aşa de distractiv, spuneau cei implicaţi; te făcea să te simţi ca un mic Dumnezeu. Câteva dintre experimente fuseseră abandonate deoarece ar fi fost prea periculos ca animalele create să rămână în viaţă – cine ar fi avut nevoie de o broască uriaşă, otrăvitoare, cu coada prehensilă asemenea unui cameleon şi care ar fi putut urca până la fereastra de la baie pentru ca mai apoi să te orbească în timp ce te speli pe dinţi?

O altă companie, NooSkin, căuta o metodă “care să permită înlocuirea vechii epiderme cu una nouă, nu prin subţiere cu laser sau prin dermabraziune pe termen scurt, ci printr-o înlocuire totală a pielii cu una nouă, lipsită de riduri, zbârcituri şi alte defecte. Pentru asta era necesară dezvoltarea unei celule epidermice tinere şi bogate în grăsimi, care să consume celulele uzate din piele, pe care să le înlocuiască apoi cu replici ale sale, un procedeu similar cu reproducerea algelor dintr-un heleşteu.”

Din ce în ce mai mult, oamenii din această eră pre-apocaliptică se cred Dumnezei, ceea ce nu e chiar ficțiune, dacă ne amintim de Homo Deus de Yuval Noah Harari care vorbește despre strădania oamenilor de știință să transforme oamenii în nişte zei nemuritori.

Deși scopul inițial era construirea unei lumi mai bune pentru toți oamenii, nu doar pentru cei cu bani, în Oryx și Crake, societatea este foarte divizată. Plebeii cu bani sunt consumatori acestor descoperiri, deja dependenți de ele, în timp ce plebeii săraci devin, treptat, subiecte ale experimentelor.

Personajul de legătură între cele două planuri temporale este Jimmy/ Snowman, supraviețuitor al apocalipsei, care se chinuie să trăiască în continuare într-o lume din care oamenii, așa cum îi știe, au dispărut, fiind înlocuiți de “crakeri”, hominizi concepuți în laborator prin modificarea embrionului uman. Au pielea concepută în așa fel încât să fie rezistentă la radiațiile solare pentru ca rarefierea stratului de ozon să nu-i afecteze, iar ochii, de culoare verde fosforescent, nu mai percep culoarea pielii. Creatorul lor, Crake, a făcut această alegere pentru a elimina din start orice potențial rasism. Crakerii sunt ierbivori, iar corpurile lor emană un miros de citrice pentru a îndepărta țânțarii și alte insecte.

Trupurile crakerilor sunt perfecte și umblă goi, fiind complet lipsiți de conștiință de sine și neavând noțiunile de frumos sau atrăgător. Copiii cresc repede, într-un an cât copiii normali în patru ani, iar crakerii nu se îmbolnăvesc, fiind în schimb programați genetic ca, la vârsta de treizeci de ani, să moară subit. Pot muri și înainte de această vârstă din motive mecanice. Totuși, dacă se rănesc, există un remediu: încep să toarcă precum pisicile. Cercetătorii constataseră că torsul pisicilor se produce la frecvența ultrasunetelor folosite pentru tratarea rănilor și, astfel, rana vindeca foarte repede.

Spre deosebire de oameni, această nouă specie hominidă intră în rut și se împerechează de două ori pe an, ceea ce m-a dus cu gândul la Mâna stângă a întunericului de Ursula K. LeGuin, care spunea despre romanele lui Margaret Atwood: “În concepţia mea,”The Handmaid’s Tale”,”Oryx and Crake” şi acum “The Year of the Flood” exemplifică ceea ce face science fiction-ul, şi anume să extrapoleze evoluţiile curente configurînd un viitor ce reprezintă o semi-predicţie combinată cu o semi-satiră.”

Povestea ni se dezvăluie treptat, ca un puzzle. Atwood ne dezvăluie și ce anume a declanșat apocalipsa, cum au murit oamenii, dar vă las să descoperiți singuri. Mai aflam și că Snowman a fost Jimmy, prieten cu Crake, cercetătorul care a creat noi hominizi, și cu Oryx, cea care s-a apropiat de ei și i-a învățat cum să trăiască în această lume, cum s-o privească și cum să se adapteze. Perioada post-apocaliptică din roman arată consecințele unui experiment scăpat de sub control, relatate prin urmărirea personajului Jimmy/ Snowman, care se chinuie să supraviețuiască într-o lume în care nu mai există mâncare și în care nimic nu mai funcționează.

Mi s-a părut genial felul în care sunt redați zorii unei noi religii, cum necunoașterea unor realități simple și logice îi face (și) pe “noi oameni” foarte creduli la orice povești despre creatorii lor și deschiși la ritualuri pe placul acestora.

Imaginația lui Margaret Atwood, condimentată în roman și cu noțiuni concrete și, probabil, unele chiar adevărate și corecte din zona descoperirilor științifice, este impresionantă! O mostră aveți în paragrafele despre jocul Sânge și Trandafiri. Romanul îți menține trează curiozitatea cu fiecare pagină și nu-ți vine să-l mai lași din mână.

Am avut la finalul lecturii, la fel ca și în cazul romanului Povestea slujitoarei, senzația că lipsește ceva. Dar nu lipsea nimic. De fapt, scriitoarea nu-și propune să ofere soluții și nu urmărește să răspundă întrebărilor pe care cititorul și le poate pune pe marginea poveștii, fiind un exercițiu de imaginație care pornește de la un “ce-ar fi dacă?”, pe parcursul căruia se ridică foarte multe întrebări și, cumva, tocmai ăsta este scopul: să ne punem întrebări.

Prin soluția extremă a creării unei noi specii de hominizi, Oryx și Crake mi-a amintit și de Particulele elementare de Michel Houellebecq, scriitorul francez promovând în acel roman ideea că numai o modificare genetică mai poate salva civilizaţia, toate religiile, credinţele, curentele filosofice fiind neputincioase în faţa puterii de autodistrugere a omenirii, unele dintre ele dovedindu-se chiar importante în crearea şi agravarea crizei societăţii. 

Urmează să citesc curând Anul potopului și MaddAddam, pentru că un lucru este cert despre romanele lui Margaret Atwood: te fac să vrei repede încă unul și încă unulSmile

Sursă foto

Cel mai trist era faptul că toţi oamenii aceia, toată groaza, suferinţa, moartea la scară planetară, nu-l afectau cu adevărat. Crake obişnuia să spună că Homo sapiens sapiens nu era programat genetic să individualizeze oamenii odată ce numărul acestora depăşea două sute, ce reprezenta dimensiunea tribului primar.

 Înţelegeau ce înseamnă să visezi, Snowman ştia asta, ei înşişi visau. Crake nu fusese în stare să elimine visele. Suntem programaţi genetic să visăm, spunea el. Nu fusese în stare să se descotorosească nici de cântat. Suntem programaţi genetic să cântăm. Cântatul şi visele erau strâns legate.

Ai grijă la artă! spunea Crake. Imediat cum încep să facă artă, am încurcat-o. Gândirea simbolică, de orice fel, anticipa, în viziunea lui Crake, prăbuşirea ulterioară. Pasul următor va fi să inventeze idoli şi înmormântări, artefacte funerare şi viaţa de apoi, conceptul de păcat şi scrierea minoică, regi, iar apoi sclavia şi războiul. Snowman abia aşteaptă să-i întrebe cine a avut primul ideea să facă o copie a lui dintr-un capac de borcan şi un mop. Dar va trebui să mai aibă răbdare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.