Simona Antonescu m-a cucerit anul trecut cu romanul de debut, Fotograful Curţii Regale, şi, aşa cum scriam atunci, aşteptam încă o poveste care să mă prindă în mreje şi să mă poarte în alte vremuri.

Şi iată că n-a venit doar o poveste, ci trei poveşti împletite în Darul lui Serafim.

Citind romanul, mi-am amintit de Zilele regelui de Filip Florian şi de Viaţa începe vineri de Ioana Pârvulescu. Evident, literatura are darul de a te rupe uneori din prezent şi a te face să te uiţi fie spre trecut, atunci când evocă timpuri apuse, fie spre viitor, dacă citim o carte SF, dar, atunci când citesc despre România modernă şi cea interbelică, mă învăluie o nostalgie după ceva ce n-am cunoscut şi n-am trăit, un sentiment de mândrie amestecat cu tristeţe, pentru că, aşa cum spuneam când scriam despre Zilele regelui, “nu mă pot abţine să nu am senzaţia unei efervescenţe naţionale, a întrezăririi unor zori, care, chiar dacă ceva mai îndepărtaţi, nu erau dincolo de linia orizontului, şi să nu mă gândesc cum ar fi fost dacă, într-un anume moment al istoriei, “picam” în altă sferă de influenţă…”

Erau vremuri când lucrurile parcă mergeau într-o direcţie, când erau mai aşezate şi se construia şi, mai mult, găsesc în acele perioade ceva ce-mi inspiră o viaţă “mai tacticoasă”, vorba lui Marin Sorescu, mai înţeleaptă, aş zice eu. Iar Simona Antonescu găseşte tonalitatea cea mai potrivită să povestească întâmplările, să creeze personajele în acord cu vremurile şi cu ritmul vieţii, aducându-ne în atenţie nu doar poveştile, ci şi filosofia din spatele lor.

În prima dintre poveşti îl cunoaştem mai bine pe Nicolae Malaxa, unul dintre cei mai bogaţi oameni din România interbelică, un personaj controversat atât în consemnările istorice, cât şi în roman. Pornind de jos, dar plin de ambiţie şi convins că strămoşii îi sunt alături, Nicolae Malaxa este, în acelaşi timp, un om de afaceri care-şi croieşte drumul prin mită şi afaceri nu tocmai corecte cu statul, dar şi un patron foarte respectat de către angajaţii săi cărora le asigură locurile de muncă şi pe care-i ajută atunci când au nevoie.

Ispita este lăsată pe pământ ca să fie ispită, Nicuşoare, continuă Malaxa, mijind ochii ca să poată privi Bucureştii prin fumul trabucului săi. Dacă Dumnezeu nu l-ar îngădui pe lume, printre oameni, pe Necurat, atunci el nu ar mai exista. Dar vezi că există.[…]
Dar fără el, ne-am naşte pe lume degeaba. Proşti am veni, proşti am pleca. Ca nişte copii de bani gata pe care părinţii cred că-i iubesc dacă-i feresc de toate ale vieţii.

Dacă povestea lui Nicolae Malaxa este una mai sobră şi cu dialoguri care te pun pe gânduri, povestea Aglaiei Vlădoianu aduce un aer de veselie şi tinereţe cărţii. Aglăiţa şi Magda, două firi opuse, dar foarte bune prietene, ne dezvăluie distracţiile tineretului cu oareşce posibilităţi din acea perioadă. Concursurile de ski pe care le onora şi principesa Ileana, ceaiurile dansante, plimbările cu automobilul în miez de noapte spre cazinoul din Sinaia, Hipodromul Băneasa umpleau timpul aristocraţiei vremii. Aglaia, însă, nu e doar o fată frumoasă, înscrisă la concursul de Miss de către prieteni, ci o tânără aşezată, absolventă de Conservator şi studentă la Drept şi câştigătoare a mai multor concursuri sportive.

De-altfel, în 1932, concursul Miss România urmărea să premieze acea frumuseţe naturală, pură, iar prestaţia în faţa juriului trebuia să fie una autentică, nu instruită sau exersată în cadrul cursurilor de actorie, aşa încât reguli erau foarte stricte.

– toate concurentele trebuie să aibă între 16-25 de ani şi să nu fie măritate;
– candidatele trebuie să locuiască cu părinţii sau cu o rudă apropiată;
– candidatele trebuie să aibă o ocupaţie cinstită. Să nu fi profesat ori să nu profeseze încă activităţi teatrale sau cinematografice;
– concurentele trebuie să facă proba unei moralităţi desăvârşite;
– se interzice folosirea fardurilor de orice fel. Se interzice folosirea corsetelor, a brasierelor, a vopselurilor pentru păr ori sprâncene.

A treia poveste este una dramatică, dar şi misterioasă. Am citit-o de câteva ori pentru a fi sigură că i-am descifrat “misterul”. Eliza Moruzi Slătineanu este o doamnă din lumea bună a Bucureştiului, mama gemenilor Matei şi Luca, pe care îi mai şi încurcă între ei uneori. Luptându-se cu o depresie recurentă şi cu crize de panică, viaţa o loveşte în cel mai crud mod cu putinţă.

Ce au în comun aceste poveşti? O seară rece şi ploioasă de noiembrie şi un drum la Serafim. Personajul care leagă între ele poveştile şi destinele este cerşetorul Serafim, cel pe la care cu toţii trec să-i lase un bănuţ pentru noroc. Nick Malaxa nu se poate prezenta la recepţia dată de Carol al II-lea, la care spera că va obţine un nou contract cu statul, fără a lăsa câteva băncuţe în palma lui Serafim, Aglăiţa, emoţionată în seara galei Miss România, trebuie de-asemenea să-i dea cerşetorului câteva monede pentru noroc, iar Eliza Moruzi Slătineanu gândi că numai Serafim îl poate ajuta pe băiatul ei aflat în spital.

Că norocul şi-l face omul cu mâna lui sau că el este scris acolo undeva pentru fiecare, că există alegeri sau destinul a ales deja, nu ştim, dar Serafim are câteva cuvinte pentru fiecare din ei şi nu norocul îl ţine în palme bătrânul cerşetor, ci mai degrabă de darul de a vedea în oameni şi în viitor. Vorbele lui simple, uneori greu de înţeles, au un tâlc ascuns ce se lasă descifrat la final.

Ca şi în Fotograful Curţii Regale, talentul Simonei Antonescu de a povesti te ţine captiv într-o plasă de întâmplări din care n-ai vrea să te eliberezi.

– Este rău să te faci frate cu dracul ca să treci puntea, Nicuşoare? întrebă el.
– Este dracul, domnule Malaxa. Poate fi periculos să te prefaci că-i eşti frate. Eu nu-i cunosc pe cei bătrâni din spatele meu, despre care îmi tot povestiţi domnia voastră, dar unul dintre ei îmi spune că uneori, când deschizi o uşă, ea poate fi smulsă din ţâţâni de ceea ce se află de cealaltă parte, şi te poţi trezi că nu mai ai ce închide. Cred că trebuie să ne gândim bine înainte să deschidem o uşă.

De ce alergăm după glorie? De ce ne este aşa de dragă? Pentru că glorie înseamnă de fapt nemurire? Înseamnă că, dacă am fi nemuritori, atunci nu am mai alerga după glorie. Dar după ce? Ce ne-am mai dori, după nemurire?