Mă gândesc de câteva zile la ce-am să scriu despre acest roman şi, de fapt, nu atât ce, ci cum să scriu mă frământă. Mi-aş dori să pot exprima şi mai ales transmite starea pe care o dă lectura, dar ar trebui să am talentul de povestitor al Simonei Antonescu. Sunt de-ajuns câteva rânduri ca să simţi cuvintele cum se înlănţuie unele de altele, în aşa fel încât niciunul n-ar putea lipsi şi n-ar putea fi înlocuit, şi cum curg prinzându-te într-o plimbare aici molcomă, aici ceva mai alertă, dar oricum plăcută, reconfortantă.

Fotograful Curţii Regale este o demonstraţie de imaginaţie şi har narativ. Simona Antonescu spune poveşti, fotografiile îi vorbesc, iar întâmplările, personajele prind viaţă. Dacă în Testamentul francez, Makine porneşte de la fotografii şi rememorează momente din viaţa sa, în Fotograful Curţii Regale, imagini de acum mai bine de un veac vorbesc despre nişte oameni necunoscuţi, unii poate inventaţi, arta fotografică revelându-şi astfel şi alte valenţe decât captarea unor stări personale şi trebuie să recunosc că mi-a plăcut foarte mult această idee exploatată de scriitoare în plină epocă selfie, în care pozele înseamnă deja cu totul altceva, iar fotografia – mai puţin cea artistică – nu mai reprezintă în sine un moment de graţie, o sărbătoare.

Franz Mayer (în realitate Franz Mandy) este fotograful în vitrina căruia se adună toate poveştile, pentru că viaţa sa se ciocneşte, prin fotografie, de vieţile tuturor personajelor.

Şi Franz înţelese că trebuie să clădească această vitrină cu responsabilitate, de vreme ce, în jurul său, oamenii aflau uneori prea târziu importanţa unei clipe pe care aparatul său o făcuse nemuritoare.

Fotografia reprezintă o clipă suspendată, dar iată că Simona Antonescu face dintr-o clipă o viaţă. Personajele se nasc, trăiesc, iubesc, suferă, au consistenţă şi nu te îndoieşti că au şi existat cândva, dând la rândul lor naştere unor vremuri, unei atmosfere, cea a finalului de secol XIX pe care autoarea o surprinde veridic între paginile cărţii.

Atelierul lui Franz se află în Piaţa Teatrului, pe Strada Ştirbey Vodă unde locuiesc, fac afaceri şi socializează români, greci, evrei, fiecare contribuind în manieră proprie la peisajul cosmopolit al Bucureştilor. Ca şi în romanul Ioanei Pârvulescu “Viaţa începe vineri“, personajele se confruntă cu modernizarea, cu noi tehnologii şi idei şi, în timp ce unii, cum sunt Franz Mayer, pasionat de toate noile descoperiri în domeniul tehnic şi artistic, Despina Agopian, care stârneşte o adevărată furtună în familie pentru că, femeie fiind, a îndrăznit să se infiltreze în treburile bărbaţilor şi să publice la gazetă, îmbrăţişează noul, alţii, cum este Ana, soţia lui Franz, sunt mai degrabă sceptici în faţa noii ere.

Dar se pare că, indiferent de vremuri şi de ce înseamnă “noul”, întrebările, adevăratele nevoi şi dorinţe profunde, suferinţele cele mai acute ale oamenilor rămân cam aceleaşi, iar înţelepciunea strecurată în gândurile şi prin vocile personajelor dă romanului autenticitate, dar şi căldură.

Spuneam că plimbarea în care ne duce Fotograful Curţii Regale este una când molcomă, când alertă, dar reconfortantă. Alerte devin uneori întâmplările, dar peste toate domneşte calmul, o viziune aşezată care transmite cititorului linişte şi confort. Rândurile nu se grăbesc, de parcă scriitoarea nu povesteşte, ci lasă personajelor libertatea să se dezvăluie, să ni se arate şi să evolueze.

Indiferent că este vorba de scene familie, de dragoste, de înfruntări sau chiar duel, de personaje din înalta societate, din pătura de mijloc sau simpli oameni care muncesc pământul, de umor sau de suspans, Simona Antonescu le gestionează pe toate perfect, cu simplitate, fără zorzoane, şi această “curăţenie” a poveştii parcă dă cădere momentelor descrise, iar personajelor sensibilitatea care le face palpabile.

Un roman pe care-l recomand din tot sufletul şi de care m-am despărţit cu părere de rău, dar cu speranţa că este doar primul şi vor mai urma

– Uite, scrie că femeile sunt scutite de la împlinirea multor porunci care sunt obligatorii pentru bărbaţi, spuse el.
– Şi este un lucru bun acesta? întrebă Miriam.
– Bun, sigur că bun, respiră băiatul uşurat pentru că răspunsul acesta îl ştia, se vorbise de curând la templu despre asta. Femeile au o simţire a lor aparte, şi o putere a lor, care le ajută să ţină multe dintre legi mai uşor decât bărbaţii. Ele nu au nevoie de o lege scrisă pe care să o urmeze, pentru că împlinesc cuvintele legii natural.

Începuturile sunt atrăgătoare. Toată lumea iubeşte colile albe de hârtie. Un început nu are niciun trecut, nu poartă povara niciunei vinovăţii. Ne-am născut dornici de a aparţine şi ne facem loc cu coatele spre înainte, căutând mereu în jur oameni sau situaţii în care să ne regăsim.
Regăsirea alungă singurătatea. Căutările acestea neobosite fac orice început să aibă farmec. Sperăm că ne vom regăsi aici, în ceea ce începe. În povestirea asta. Nu din nestatornicie căutăm noi şi noi începuturi, ci din teama de a nu fi străini de tot şi de toate.
Teama de a nu fi înţeleşi de nimeni, de a nu ne regăsi în trăirile nimănui, ar trebui să ne dea de gândit. Poate fi dovada că suntem rupţi din ceva mai mare, care a fost întreg şi acum este spart în sute şi mii de “eu”, “eu”, “eu”.

…orice faptă are şi răsplata sa, iar aceia care cred că au puterea de a împlini fapta ar trebui să se gândească dacă au şi puterea de a duce răsplata faptei.

Marele secret, taina pe care mintea Rudăriţei încerca să o pătrundă, era să nu te împotriveşti, ci să iei totul aşa cum vine. Să accepţi toate câte îţi sunt scoase în cale, să le laşi să treacă peste tine, apoi să ridici ochii şi să priveşti dincolo de ele.

– Chiar va fi demontat peste doi ani? întrebase reporterul.
– Aşa sună contractul încheiat cu Primăria Paris, zâmbise cu blândeţe domnul Eiffel.
[…]
– Nu v-aţi simţit lipsit de motivaţie atunci când aţi construit un turn care urmează să fie dărâmat? provocase tânărul, într-o încercare plină de curaj şi disperare de a obţine declaraţia vieţii lui.
[…]
– Tinere, vei scrie un articol bun? întrebase el, ştergându-şi discret ochii înlăcrimaţi de hohotele de râs.
– Cu siguranţă, răspunse apăsat domnul ziarist, cu avântul celor douăzeci de ani.
– Îţi vei folosi tot talentul şi vei face tot ceea ce-ţi stă în puteri pentru ca vorbele domniei tale să impresioneze pe cititori?
– Da, domnule, fiţi sigur de asta!
– Şi nu te simţi lipsit de motivaţie ştiind ce se va întâmpla, după doar o zi de la apariţie, cu foaia pe care vor sta scrise cele mai bune cuvinte ale dumitale?