Căutarea fericirii şi “obligaţia” plăcerii

Căutarea fericirii, cândva un drept de care să beneficieze toţi oamenii, cel puţin în teorie, a devenit, pe nesimţite, în ultima jumătate de secol un fel de obligaţie. Mai mult, fericirea nu mai este atât o chestiune personală, cât una “impusă”.

Ni se spune constant de ce avem nevoie pentru a fi fericiţi, ni se bagă pe gât modele de fericire şi, ferească sfântu’, să nu ne încadrăm în ele, să nu ne înregimentăm în asidua şi continua căutare a fericirii, dar nu oriunde şi nu oricum, ci în direcţiile trasate de societate…de societatea de consum.

Încă citesc la Societatea de consum. Mituri şi structuri de Jean Baudrillard. E ceva mai greu de digerat decât George Ritzer, Baudrillard făcând o analiză mult mai detaliată şi mai profundă a resorturilor consumului, a transformării omului din subiect în obiect şi a pârghiilor psiho-sociale care permit această transformare.

Atunci când l-am citit pe Ritzer, am gândit că demascarea mecanismelor din spatele consumerismului şi a metamorfozei umane ar putea duce, în timp, în decurs de câteva generaţii, poate, la schimbări şi la modificarea pattern-ului de “consumator înainte de orice” al omului. Citind explicaţiile pe care Baudrillard le aduce succesului de care se bucură consumerismul, am mai degrabă senzaţia unui cerc vicios din care nu văd vreo posibilitate de ieşire.

Nu ştiu dacă Baudrillard, în 1970 când publica Societatea de consum. Mituri şi structuri, vedea vreo portiţă, trebuie să termin cartea ca să aflu şi poate voi reveni cu impresii despre ea.

În mod cert, aşa cum fac şi acum, voi mai reda pasaje din Baudrillard Smile

Autopsia lui homo oeconomicus
Iată o poveste: “Era odată un Om care trăia în ţinutul Rarităţii. După multe aventuri şi o lungă călătorie prin Ştiinţa Economică, s-a întâlnit cu Societatea de Abundenţă. S-au căsătorit şi au avut o mulţime de nevoi.” “Frumuseţea lui Homo oeconomicus, spunea A.N. Whitehead, consta în aceea că ştiam exact ce caută.” Această fosilă umană a Vârstei de Aur, născută în era modernă din fericita împreunare a Naturii Omeneşti cu Drepturile Omului, este dotată cu un puternic principiu de raţionalitate formală care conduce la:
1. căutarea fără nici o ezitare a propriei fericiri;
2. preferinţa pentru obiectele care-i vor oferi maximum de satisfacţie.
Orice discurs, profan sau savant, asupra consumului se articulează pe această secvenţă mitologică de basm: un Om “dotat” cu nevoi care-l “poartă” către obiecte ce-i “oferă” satisfacţie. Cum omul cu pricina nu este niciodată pe deplin satisfăcut (ceea ce, de altfel, i se şi reproşează), povestea se repetă la nesfârşit.

Fun System-ul sau obligaţia plăcerii
Una dintre cele mai bune dovezi că plăcerea nu este principiul şi finalitatea consumului o constituie astăzi constrângerea instituţionalizată la plăcere la care este supus consumatorul: nu este vorba de un drept sau despre o poftă, ci despre o datorie cetăţenească.
[…]omul consumator se consideră un fel de supus-plăcerii, o întreprindere de plăcere şi satisfacţie. Este vorba despre principiul de maximizare a existenţei prin multiplicarea contactelor, a relaţiilor, prin folosirea intensivă a semnelor, a obiectelor, prin exploatarea sistematică a tuturor virtualităţilor plăcerii.
Pentru cetăţeanul modern, consumatorul, nu se pune problema să se priveze de această constrângere la fericire şi plăcere, echivalentul, în noua etică, al constrângerii tradiţionale la muncă şi producţie. Omul modern îşi dedică tot mai puţin timp producţiei prin muncă şi din ce în ce mai mult producerii şi reinventării neîncetate a propriilor sale nevoi şi bunăstări. Trebuie să vegheze la mobilizarea constantă a tuturor virtualităţilor, a tuturor capacităţilor sale de consum. Dacă uită, i se va reaminti amabil şi prompt că nu are dreptul să nu fie fericit. Nu este, aşadar, adevărat faptul că ar fi pasiv: el desfăşoară, trebuie să desfăşoare o activitate continuă. Dacă nu, riscă să se mulţumească cu ce are şi să devină asocial.
De aici vine şi apariţia unei curiozităţi universale (concept care ar trebui explorat) în materie de bucătărie, de cultură, de ştiinţă, de religie, de sexualitate etc. Trebuie să încerci totul, deoarece omul consumului este bântuit de teama de a “rata” ceva, vreo plăcere, oricare ar fi ea. Nu se ştie niciodată dacă o anumită experienţă (Crăciunul în Insulele Canare, anghila cu whisky, muzeul Prado, LSD-ul, dragostea în stil japonez) nu va scoate din tine o “senzaţie”. Nu mai vorbim aici despre dorinţă, nici măcar despre “gustul” sau înclinaţia specifică aflate în joc, ci despre o curiozitate generalizată activată de o obsesie difuză – este “fun morality” sau imperativul amuzamentului, al exploatării până la ultima picătură a posibilităţilor de a vibra, de a te bucura, de a fi răsplătit.

Photo source

5 comments

  • Big Smile
    Sarut’mana, Rontziki!
    Pai nu asta suntem? O culegere de senzatii?!
    Big Smile
    “maimuta goala” a fost creata foarte curioasa. Nu cred ca si-a dezvoltat curiozitatea pe criterii gen placere, pentru ca nu “placerea” te propulseaza intr-o noua aventura (nu stii daca te asteapta placere sau nu), MISTERUL este cel ce propulseaza cu o viteza fantastica spre necunoscut.
    De pilda, citim pentru ca vrem sa descoperim alte tartacutze, alte informatii, alte unghiuri de a privi orizontul… asta nu presupune ca ne va aduce placere!
    Sau… de pilda calatorim, nu pentruca ne aduce placere, in primul rand, ci pentru ca ochiul este infometat si mintea vrea sa cuprinda totul. Cum e sa-ti formezi imaginea 3d in tartacutza, singur?!
    Suuper fain, dar asta nu inseamna ca va fi o placere.
    Smile
    Si tot asa!
    Depinde din ce unghi privim lucrurile.
    Daca ne referim stric la a consuma alimente, produse cosmetice etc. poate avem de-a face cu placerea… desi si aici e discutabil. Unii devin ahtiati de consum, doar pentru a fi in trend…
    Smile
    Las la portita viorele!
    Pup

    • De-acord cu tine că ne-am născut curioşi şi misterul ne stârneşte, poate, mai mult decât orice altceva şi, de multe ori, căutăm să ne satisfacem acele curiozităţi care ne produc plăcere, iar activităţile descrise de tine sunt exact dintre cele care sunt o plăcere Grin

      Ideea mai puţin plăcută în toată povestea asta este că această curiozitate este exploatată la maxim în epoca de consum sau, cum susţine Baudrillard, este fals stimulată.
      Inocularea pe orice căi a ideii că trebuie să simţim în continuu plăcere sau chiar fericire generează o curiozitate universală, nu tocmai naturală, ci indusă, spre orice, doar doar ceva-ul respectiv ne va crea senzaţii şi mai plăcute, şi mai intense decât am mai încercat anterior…

      Pup şi eu şi mulţam pentru floricele Smile

  • Nu as vrea sa ma apuc sa dezvolt teorii stiintifice cu privire la fericire ca de, nu-s io mare savant. Lucurile sunt simple, fericirea e in noi si noi determinam clipa fericita si nu viceversa. Totul pleaca din inima, aia care e casa sufletului…acolo sta fericirea, in mintea noastra putem doar avea senzatii nu trairi.

  • Pingback: Societatea de consum | Rontziki

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.