Pofta de viaţă

Când citesc, obişnuiesc că pun semne pe paginile care mă interesează, în dreptul paragrafelor la care îmi propun să revin când scriu despre carte sau când mă apucă cheful să recitesc. Unele cărţi sunt pline de astfel de semne, altele au câteva şi unele, mai rar, n-au deloc. Nu este un criteriu pentru a stabili cât de bună este o carte, nici pe departe, dar recunosc că, atunci când răsfoiesc o carte deja citită, mă uit întâi la rândurile însemnate.
În căutarea fericirii de Bertrand Russell are semne aproape la fiecare pagină, ceea ce ar însemna că, atunci când am citit-o, eram într-o căutare disperată a fericirii , iar răsfoirea ei mă vă duce cât de curând la o recitire integrală.
Ca să vă faceţi o idee
De fapt, îmi amintesc că m-am regăsit în foarte multe din paginile ei, iar rândurile lui Russell au venit, de multe ori, ca o confirmare a unor concluzii proprii, aşa cum se întâmplă şi cu cele de mai jos pe care mi-au picat ochii în seara asta
[quote type=”large” align=”center”]
În capitolul de faţă îmi propun să discut despre ceea ce mi se pare a fi cel mai universal şi distinctiv însemn al oamenilor fericiţi: pofta de viaţă.
Cea mai bună cale de a înţelege sensul expresiei din titlul acestui capitol este să ne gândim la modurile diferite în care oamenii se comportă la masă. Pentru unii dintre ei, luatul mesei este o treabă plicticoasă; oricât de bună ar fi mâncarea ce li se serveşte, ea nu le stârneşte nici un interes. […] Sunt apoi suferinzii, care mănâncă dintr-un simţ al datoriei, pentru că medicul le-a spus că măcar un minim de mâncare este necesar ca să-şi păstreze cât de cât puterile. Mai sunt, după aceea, epicureii, care pornesc cu mult elan, dar după o vreme constată că nimic nu a fost gătit aşa cum trebuie. Mai sunt şi gurmanzii, care se repede la mâncare cu lăcomie, mănâncă prea mult şi curând devin corpolenţi şi gâfâitori. În sfârşit, sunt cei care de la bun început au o poftă de mâncare normală, cărora mâncatul le face plăcere, care mănâncă până-şi potolesc foamea, iar apoi se opresc.
La banchetul vieţii oamenii manifestă atitudini similare faţă de bunătăţile pe care ea li le oferă. Omul fericit corespunde ultimului din seria de meseni de mai sus.
Ceea ce foamea este în relaţie cu hrana este pofta de viaţă în relaţie cu ceea ce ne oferă viaţa. Omul pe care mesele îl plictisesc seamănă cu victima nefericirii byroniene. Suferindul care mănâncă din simţul datoriei corespunde asceticului, iar gurmandul, senzualului. Epicureul corespunde persoanei simandicoase care dezavuează plăcerile vieţii pe motiv că sunt inestetice. În mod straniu, toate aceste tipuri de oameni, cu posibila excepţie a gurmandului, simt dispreţ faţă de omul cu apetit sănătos şi se consideră superiori acestuia. Li se pare vulgar să te bucuri de hrană pentru că ţi-e foame sau să te bucuri de viaţă pentru că ea îţi oferă o mulţime de privelişti interesante şi de experienţe surprinzătoare. De la înălţimea dezabuzării lor, se uită în jos la cei pe care-i dispreţuiesc ca pe nişte suflete simple.
În ce mă priveşte, nu simpatizez deloc cu această viziune. Orice dezabuzare mi se pare a fi o maladie, care, ce-i drept, în anumite circumstanţe poate fi inevitabilă, dar care totuşi, atunci când se produce, trebuie tratată neîntârziat, şi nu considerată o formă superioară de înţelepciune.
Să presupunem că unui om îi plac fragii, iar unui alt om nu; în ce sens ar fi acesta din urmă superior? Nu se poate dovedi în mod abstract şi impersonal că fragii sunt buni ori că nu sunt buni. […] Dar omul căruia îi plac are o plăcere pe care celălalt n-o are; în raport cu aceasta, pentru primul viaţa e mai delectabilă şi el este mai bine adaptat la lumea în care amândoi trebuie să trăiască. Ceea ce e adevărat în acest exemplu banal este la fel de adevărat şi în lucrurile mai importante. Un om căruia îi place să privească meciurile de fotbal este în acest punct superior omului care nu are această plăcere. Omul căruia îi place lectura este în şi mai mare măsură superior celui căruia nu-i place, căci oportunităţile de a citi sunt mai numeroase decât cele de a privi meciuri de fotbal.
Cu cât un om este interesat de mai multe lucruri, cu atât are oportunităţi mai multe de a se simţi fericit, şi cu atât mai puţin se află la cheremul sorţii, căci, dacă se întâmplă să piardă un lucru, va putea să afle compensaţie în altul. Viaţa e prea scurtă pentru ca omul să se poată interesa de toate, dar este bine să fie interesat de suficient de multe lucruri pentru a-şi umple zilele. Sunt predispuşi la maladia introvertirii toţi cei care, având în faţă priveliştea multicoloră a lumii, îi întorc spatele şi privesc insistent doar la golul dinăuntru. Să nu ne închipuim însă că nefericirea introvertitului ar avea în ea ceva nobil.[…]
Să ne amintim că printre tipurile de oameni reuniţi la banchet l-am inclus şi pe gurmand, pe care nu eram dispuşi să-l elogiem. Cititorul s-ar putea gândi că omul cu poftă de viaţă, lăudat de mine în rândurile de mai înainte, nu diferă în mod limpede de gurmand. Să încercăm, aşadar, o trasare mai netă a distincţiei între cele două tipuri.
Într-o viaţă bună este nevoie să existe un echilibru între diferitele activităţi, nici una dintre ele netrebuind să fie dusă până într-acolo încât să le facă imposibile pe celelalte. Gurmandul îşi sacrifică toate celelalte plăceri plăcerii de a mânca, şi prin asta împuţinează fericirea totală a vieţii sale Şi cu multe alte pasiuni, pe lângă cea de a mânca, se întâmplă să fie duse la un asemenea exces.[…]
Eu sunt de părere că există întotdeauna o diferenţă psihologică profundă între gurmand şi omul cu poftă de mâncare sănătoasă. Omul în care o dorinţă devine excesivă pe seama tuturor celorlalte este de obicei un om cu o suferinţă ascunsă, care caută să fugă de o nălucă.
[/quote]
Imagine: Vassily Kandinsky – Small pleasures
E util obiceiul acesta al tău
Eu m-am obișnuit să îmi notez citatele într-un caiet sau un fișier .doc, poate pentru că împrumut multe cărți de la bibliotecă, însă pentru cărțile personale e mult mai eficient cum faci tu 
A, pentru a nu-mi întrerupe lectura prea des, îmi notez paginile la care este vreo idee pe care, ulterior, o notez undeva.
Interesante gândurile lui B. Russell… Aș zice doar că nu întotdeauna în noi zace un gol, priveliști multicolore pot să existe și în interiorul nostru, nu doar în exterior
Sunt perfect de acord cu tine, şi în interior pot exista privelişti multicolore

Ideea făcea parte dintr-un context şi, din păcate, n-am putut transcrie chiar tot, aşa că încerc acum să povestesc ce voia să spună. Dacă eşti concentrat numai pe interior şi nu-l hrăneşti deloc din exterior, interiorul devine un gol. Practic, avem nevoie de exterior inclusiv pentru a ne “popula” interiorul cu chestii frumoase, cu acele privelişti multicolore. Singur, interiorul nu poate naşte minunăţii
Îmi place la nebunie cum arată cartea ta. Ar fi o idee să o vinzi aşa: pentru cititorii leneşi şi/ sau curioşi.
Şi mie mi se-ntâmplă să am cărţi cu multe pagini îndoite (da, metoda mea e una violentă şi leneşă) şi altele care să nu aibă impregnată marca trecerii mele p-acolo. În ultimul timp am observat că tocmai cele “de lins pe degete după lectură” rămân intacte, ceea ce mi s-a părut curios.
eu de obicei fac semne cu creionul, dar recunosc metoda ta este mai eficienta. Trebuie neaparat sa arunc si eu o privire in cartea lui Bertrand Russell
Pingback: Brave New World sau să despicăm firul...uman | Evantaiul Memoriei