Brave New World (1998)
Regie: Leslie Libman, Larry Williams
Scenariu: Aldous Huxley (roman), Dan Mazur, David Tausik
Distribuţie: Peter Gallagher, Leonard Nimoy, Tim Guinee, Rya Kihlstedt

Deşi am pornit de la ecranizarea cărţii Minunata lume nouă de Aldous Huxley, nu vă aşteptaţi la o cronică de film

După o perioadă recentă de distopii, în care am văzut filme precum Brave New World şi Fahrenheit 451 şi am citit Noi de Evgheni Zamiatin, observ că trăsătura comună a creaţiilor distopice este înfăţişarea fugii de realitate a omului, în special de realitatea propriei fiinţe, dar tocmai realitatea umană o creează şi pe cea în care trăim. În loc să-şi îmbrăţişeze şi să-şi accepte natura, care comportă şi îndoieli, defecte, suferinţe, de fapt, o mulţime de oportunităţi pentru a învăţa ceva, pentru a evolua cu adevărat, în faţa confruntării cu sine, omul este, însă, mai degrabă tentat să fugă, să se ignore şi să se refugieze.

Durerea şi suferinţa sunt parte necesară a vieţii, ele ne prilejuiesc întâlnirea cu noi înşine, spune un personaj din Brave New World.

Omul a căutat dintotdeauna refugii din calea durerilor, a nefericirii şi a devenit din ce în ce mai priceput în a le găsi. Dacă în Brave New World, refugiul îl reprezintă drogul soma, în zilele noastre, refugiile se regăsesc pretutindeni, de la droguri propriu-zise până la orice plăceri ce devin droguri, transformându-ne viaţa într-o goană după plăceri, o dorinţă exagerată de satisfacţie imediată. Fie că e vorba de plăcerea de a cumpăra, de a consuma, de a călători, fie că e vorba de dorinţa de a face mai multe şi mai mult din orice, apelăm ca la un colac de salvare la lucruri şi la activităţi şi preocupări care îndeplinesc funcţia de refugii, de plăceri ce devin obsesii şi dependenţe.

Consumerismul este în sine un refugiu şi, prin individualizarea şi egocentrismul pe care le aduce cu sine, noi înşine am devenit pentru noi nişte refugii. Uităm că venim pe această lume nu doar pentru satisfacţii şi plăceri, ci şi pentru a învăţa diverse lecţii, inclusiv pe aceea că nu suntem singuri pe lume, pentru a ne transforma şi a evolua.

Alergăm întruna ca să acoperim un gol, care nu este altceva decât distanţa faţă de noi înşine. Refugiindu-ne în acest maraton, evitând să ne confruntăm cu noi, golul creşte şi, în consecinţă, avem nevoie să ne agăţăm şi mai mult de refugiile mai mici sau mai mari, care, chiar şi atunci când sunt constructive, nu vor acoperi golul provocat de ne-întâlnirea cu noi.

Cu ocazia acestor “disecţii”, mi-am amintit şi de ce spunea Bertrand Russell :

Într-o viaţă bună este nevoie să existe un echilibru între diferitele activităţi, nici una dintre ele netrebuind să fie dusă până într-acolo încât să le facă imposibile pe celelalte. Gurmandul îşi sacrifică toate celelalte plăceri plăcerii de a mânca, şi prin asta împuţinează fericirea totală a vieţii sale Şi cu multe alte pasiuni, pe lângă cea de a mânca, se întâmplă să fie duse la un asemenea exces.[…]
Eu sunt de părere că există întotdeauna o diferenţă psihologică profundă între gurmand şi omul cu poftă de mâncare sănătoasă. Omul în care o dorinţă devine excesivă pe seama tuturor celorlalte este de obicei un om cu o suferinţă ascunsă, care caută să fugă de o nălucă.

Aş fi ultima persoană care să condamne bucuriile şi plăcerile epocii pe care o trăim, oportunităţile pe care le avem, pentru că nu sunt deloc rele nici dependenţele, despre care scriam aici, nici refugiile, din contră, multe înseamnă cunoaştere şi ne pot aduce într-un contact mai profund cu noi înşine, dar să fim atenţi când şi de ce apelăm la ele, să le permitem să ne bucure şi să ne apropie de noi, nu să se interpună între noi şi acceptarea unor realităţi şi a reacţiilor noastre la ele.

În Brave New World, nimeni nu are nevoie de nimeni, relaţiile dintre oameni sunt complet lipsite de afecţiune sau empatie, activităţile sunt bine organizate şi reuşesc să umple foarte eficient timpul, astfel încât oamenii să nu aibă timp să gândească sau să simtă. “Toţi suntem ai tuturor celorlalţi” este un slogan cu aplicare doar în planul sexual, pentru că, în realitate, nimeni nu-şi iroseşte timpul şi energia cu ceilalţi.

Şi totuşi, aşa cum spuneam când am scris despre romanul lui Huxley, omul nu este perfect, prin urmare, nici mecanismele inventate de el, nici sistemele sociale nu pot fi perfecte…întotdeauna va exista o fisură, care se poate dovedi suficientă pentru ca un întreg castel de cărţi de joc să se prăbuşească, iar nevoia de a fi necesar, de a-ţi oglindi viaţa şi în ceilalţi, pătrunde şi în minunata lume nouă.

Bertrand Russell scria că una din “cauzele” fericirii este afecţiunea, subliniind chiar că nu este vorba doar de afecţiunea primită, doar de a fi iubit, ci şi de afecţiunea oferită. Aşadar, nevoia de a ne simţi “utili” şi necesari celorlalţi este în natura umană.

(Multe idei comune între Russell şi Huxley, să-l fi citit acesta din urmă pe Russell, având în vedere că În căutarea fericirii (1930) a apărut cu doi ani înainte de Minunata lume nouă (1932) sau să fie aceste idei atât de evidente şi fireşti şi doar noi să le fi scăpat din vedere?!)

Fuga omului de instincte, de durere, de adevăr şi, în final, de viaţă se transpune şi în plan social, în regimurile pe care Huxley, Zamiatin, Orwell şi alţii le-au descris. Ceea ce se întâmplă în interiorul unui individ se întâmplă şi în societate atunci când avem de-a face cu un control exagerat şi cu ignorarea umanului din noi, fie se face prin forţă şi opresiune, ca în regimurile totalitare, fie că e vorba de un control disimulat, discret şi acceptat, cum e cazul consumerismului, cu privire la care Huxley avertizează şi în Reîntoarcere în minunata lume nouă.

Prin evitarea realităţii, are loc o spălare pe creier, iar surogatul de fericire pe care-l trăiesc personajele este plătit cu lipsă de evoluţie. Arta, filosofia, ştiinţa, spiritualitatea provoacă întrebări, generează îndoieli şi, deci, conflicte, interioare sau sociale, iar evoluţia se bazează pe “de ce”.

Acestea fiind zise, recomand şi cartea, şi filmul, care sunt, după cum se vede, generatoare de multe întrebări şi disecţii