Suntem credincioşi?!

Am avut recent discuţii îndelungate şi “intense” despre credinţă şi religie, discuţii care mi-au dat de gândit…m-au făcut să reflectez şi să mai înţeleg una, alta despre raportul meu cu credinţa.

Povesteam mai demult ce înseamnă pentru mine “Eu cred” şi, recitind, îmi dau seama că, deşi nu mă simt convinsă de forma şi imaginea pe care Dumnezeu o are prin prisma religiei creştine, de Sfânta Treime, de pleiada de sfinţi şi cu atât mai puţin de feţele bisericeşti, sunt în continuare apropiată de morala creştină şi de principiile ei – principii, nu toate regulile de prin îndreptare la care, uneori, fac ochii mari şi mă întreb de unde le-or mai fi scos.

Dar nu despre cum cred eu vreau să scriu, ci despre cum şi când ne întoarcem la credinţă şi la Dumnezeu.

Tot mai des, în jurul meu, văd că oamenii se orientează din ce în ce mai mult spre biserică…aşa cum, după 1989, toţi cei care nu călcau prin biserică din cauza eventualelor represalii ale regimului au devenit brusc foarte bisericoşi, de când cu criza economică, tot mai mulţi devin credincioşi, ţin post şi se duc mai des la biserică.

Ce nu am văzut însă la nimeni până acum este o reală schimbare interioară. Da, ţinem post, ne purificăm, mâncăm vegetal, dar gândim urât, suntem trufaşi, îi vorbim de rău pe ceilalţi şi, dacă putem, mai punem şi câte o cărămidă la răul lor. Sunt, evident, alegeri personale şi fiecare se raportează cum simte la credinţă, dar nu voi înţelege niciodată discrepanţa între purificarea trupească şi totala lipsă de purificare sufletească şi mentală.

Cunosc oameni care-şi înfrânează sentimentele spunând “nu trebuie să fac asta, nu trebuie să fac ailaltă”, dar care, gestionând foarte prost lupta între propriile porniri şi preceptele religioase pe care se încăpăţânează să le trăiască habotnic, provoacă şi mai multă suferinţă în jur. Religia a căutat să facă ordine dictând ceea ce trebuie şi ceea ce nu trebuie făcut, dar n-a reuşit decât să genereze mari confuzii şi, de multe ori, să combată sentimentele pe care, în mod teoretic, le susţine. Şi atunci, revin la o părere mai veche: este păcat să-i faci pe alţii să sufere, indiferent cum şi motivat de ce.

Nu sunt o persoană bună, nici pe departe. Chiar dacă îmi place să cred că mă strădui să nu fac rău, să fiu corectă şi să înţeleg înainte de a judeca, să nu provoc suferinţă, am răutăţile mele, trufiile mele şi gândurile mele nu dintre cele mai bune, dar, atunci când mă loveşte câte o dorinţă de a fi mai bună, de a mă purifica de trăirile negative – şi mi se mai întâmplă Smile – prima “zonă” spre care mă orientez este cea interioară.

Recunosc că purificarea, în viziunea mea, nu respectă neapărat regulile religioase, ci ceea ce înţeleg eu prin a fi mai bun, pentru că nu găsesc că aş fi mai bună dacă n-aş avea încredere în mine şi aş fi complet smerită, dacă n-aş avea dorinţe şi oareşce ambiţii, dacă nu m-aş îngriji de persoana mea, din contră, nutresc convingerea că aş fi o povară pentru cei din jur, or îmi doresc să evoluez pentru mine, dar şi pentru cei care “mă suportă”.

Merg din când în când la biserică şi asta are un efect pozitiv, poate este o autosugestie bazată pe obişnuinţele din copilărie şi pe ideea că bisericile sunt construite în locuri încărcate energetic. Mănânc vegetarian oricând simt nevoia să-mi purific organismul, nu în timpul posturilor. Am ţinut doliu după moartea bunicii, fără vreo legătură cu convingerile mele religioase, ci datorită convingerilor ei, pentru că ştiam că şi-ar fi dorit asta, iar pentru mine a însemnat o ultimă dorinţă pe care i-o mai puteam îndeplini şi am făcut-o din tot sufletul.

După ce-am scris atâtea şi aşa de amestecate, să vin şi cu morala poveştii. Credinţa este o chestiune foarte personală şi apreciez oamenii care cred şi trăiesc în acord cu orice religie, ce mă deranjează este prefăcătoria şi, din păcate, nu este doar una exterioară, cei mai mulţi chiar se cred mai buni dacă trântesc o spoială de obiceiuri religioase în viaţa lor, peste mormanul de trăiri şi gânduri departe de bunătate, compasiune şi înţelegere.

Prefer oricând un ateu fraged la suflet unui credincios făţarnic.

6 comments

  • Foarte bine punctat ! Eu duc o adevarata lupta cu cei din jur sa explic ca nu trebuie doar sa ne laudaqm cu credinta si trebuie sa o simtim. Nu trebuie sa ne laudam ca tinem post sau facem bine sau ascultam slujbe dar fara sa simtim cu adevarat ceva si fara sa credem cu adevarat in ceva. Decat o credinta de fatada impusa de o biserica sau alta prefer sa-mi spuna rugaciunea in liniste si sa fac lucruri umane si demne. De pacatuit cu totii pacatuim dar cred ca e mai mare pacatul celui care se da credincios dar nu-si respecta aproapele si nu da dovada unui adevarat credincios. As putea scrie randuri intregi dar ma opresc aici pentru ca stiu ca m-ai inteles Smile Sunt curioasa ce comentarii vor urma pentru ca eu in momentul in care am scris despre cateva nemultumiri legate de credinta a iesit un mic razboi Smile Am sa-ti las link-ul articolului pentru tine, daca doresti , dar nu vreau sa spamuiesc asa ca te rog sa-mi editezi commentul si sa-l stregi : http://www.cris-mary.com/biserica-credinta-durere-deznadejde-speranta.html

    • Adevăr grăieşti şi în comentariu şi în ceea ce ai scris pe blog! Smile
      Şi foarte corectă exprimarea ta “se dă credincios”…exact la genul acesta de “credinţă” m-am referit.
      Atâta timp cât are legătură cu subiectul postării, nu consider spam, aşa că nu e cazul să şterg linkul.

  • Mi-a plăcut cum a zis Eliade intr-un documentar: că religia ar fi o provocare a perfectiunii. Nu stiu dacă a spus chiar asa, dar eu asa am tinut minte. In plus mai e o poruncă pe-acolo, prin biblie, nu prea citată, nu prea pomenită, măcar că a ieşit chiar din gura lui Iisus: “Fiti, dar, voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este!”.
    Dar mi se pare cutremurătoare ipoteza că fiecare are atâta credinţă câtă i-a dat Dumnezeu. Rugăciunea (tot din biblie) „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” mi se pare singura soluţie practică la problema în cauză. Credinţa făţarnică cred că este, de fapt, necredinţă, pentru că trebuie cineva să fie nebun să creadă în Dumnezeu şi să se comporte, să zicem, inadecvat.
    Mă bucur că ai deschis acest subiect, pentru că asa mai pot si eu impărtăsi cu cineva nedumeririle mele. Smile

    • Porunca de care vorbeşti, într-adevăr, nu prea este pomenită şi, gândindu-mă acum la sensul ei, îmi pare mai adecvată zilelor noastre decât alte idei pe care neamul preoţesc se străduie să le vâre în minţile credincioşilor. E drept că eu nu văd “desăvârşirea” în sens strict religios, ca pe o perfecţiune fără pată din pdv al moralei creştine, ci, mai degrabă în sensul de “complet, deplin”, care nu înseamnă doar alb neîntinat, ci evoluţie, înţelegere, depăşire a limitelor.
      Pe de altă parte, n-aş vedea credinţa fiecăruia predeterminată, dată de la Dumnezeu, dar aici intrăm deja într-un cerc vicios şi-am să mai reflectez la idee Smile

      Credinţa făţarnică este mai rea decât necredinţă, aş zice, pentru că poţi să nu crezi, să nu greşeşti neapărat prin asta şi să-ţi duci viaţa ţinând cont de ceilalţi, pe baza unor minime reguli de bun simţ, însă să fii credincios doar la suprafaţă, acoperind cu poleiala unor gesturi răutatea şi alte porniri în dezacord total cu credinţa, îmi pare mai grav.

      Mă bucur şi eu că ai comentat şi mi-ai mai dat temă să mă gândesc la porunca şi la rugăciunea pe care le-ai menţionat.

  • cred ca am inteles foarte bine ce ai vrut sa spui, iar propozitia de final e geniala. revenind, cunosc pe cineva care toata ziua merge la biserica, se roaga, posteste, critica pe altii daca nu are aceeasi atitudine ca ea, in fine, ideea era nu stie unde locuieste baiatul ei (desi stau in acelasi oras) iar nepotii ii vede accidental pe strada. prefer o bunica care se uita la “Suleiman Magnificul” (de exemplu) dar care e ancorata in realitate, are prieteni, familia in jur si e implicata in bucuriile dar si in grijile celor dragi. cred ca divinul implica bunatate, intelepciune, daruire si nu ipocrizie, comoditate si egoism.

    • Nu pot decât să fiu de acord cu tine!!! Şi, mai mult decât a avea grijă de cei dragi, care este evident de dorit, aş mai zice şi a nu face rău, mai ales nu în mod deliberat, a căuta cât de cât să nu provoci suferinţă nici celor care nu-ţi sunt neapărat apropiaţi doar ca să-ţi fie ţie bine. Se mai întâmplă în viaţă să provocăm suferinţă fără să vrem şi, să zicem, asta mai înţeleg, dar măcar atunci când conştientizăm consecinţele acţiunilor noastre pentru ceilalţi, să ne gândim de mai multe ori dacă chiar e necesar să procedăm într-un fel anume.

      Şi pentru că ai pomenit de bunice, a mea era credincioasă şi respecta o grămadă de reguli şi chiar “tradiţii” religioase, dar credinţa ei nu se oprea acolo. Pe lângă că era pur şi simplu bună şi avea o vorbă bună pentru oricine, era mereu atentă să nu deranjeze şi să nu supere şi n-am auzit-o vreodată vorbind de rău pe cineva. Dacă noi criticam sau ziceam ceva de rău, poate chiar de persoane care ne făcuseră ceva sau care o supăraseră pe ea, mereu ne certa să nu mai zicem aşa, că nu ştim noi ce e în sufletul omului şi cum îi e. Nu ştiu dacă felul ăsta îi venea neapărat din credinţă, eu cred că aşa era ea Smile

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.