Eu cred…?!

Intotdeauna am stiut si am raspuns la aceasta intrebare din titlu cu “da, eu cred”. Evident, ca cei mai multi, de-a lungul timpului, mi-am pus mai multe intrebari privitoare la credinta si la ce inseamna pentru mine…la unele am gasit raspunsuri la nivel mental, la altele la nivel sufletesc si la altele inca nu am gasit.

Am citit in ultima vreme pe atat de multe bloguri incat nici n-as reusi sa le citez aici , postari interesante despre credinta, ceea ce m-a provocat sa caut din nou in mine raspunsurile mele, absolut subiective, pe acest subiect si sa-mi reevaluez parerile.

Nu voi cauta argumentele stiintifice, nici pe cele culturale si nici macar pe cele religioase. Nu abordez si nu pornesc nici de la Biblie, nici de la institutia Bisericii si nici de la porunci, expun doar o viziune personala asupra subiectului, nefacand neaparat apel la argumentele rationale, ca sa spun asa. Nu citez din carti citite si fac abstractie de stiri si emisiuni care ar avea vreo legatura. Nu-mi propun sa schimb opiniile celor care nu cred, mai ales ale celor care nu cred, nu din ignoranta, ci tocmai datorita cautarilor unor raspunsuri pertinente, care sa-i satisfaca, cu privire la credinta.

Asadar, ca cei mai multi dintre noi, m-am nascut intr-o familie ortodoxa, am fost botezata si copil fiind, dusa de mamaie la biserica la slujbele de duminica, la impartasanie si la Sarbatori. Crescand, mersul la biserica nu a mai fost o constanta, dar asta nu a reprezentat vreo stirbire a sentimentului meu fata de credinta si nu a generat indoileli cu privire la existenta lui Dumnezeu.

Fac o paranteza pentru a spune ca nu trebuie sa confundata institutia Bisericii in aceasta epoca sau de-a lungul timpului cu credinta. Biserica si preotii, in viziunea mea, reprezinta niste simboluri. Da, institutia Bisericii, in ziua de azi poate ca dezamageste si chiar recent am auzit niste lucruri care indreptateste la asta, dar pentru mine nu asta este biserica. Pentru mine, este un lacas care are semnificatia pe care i-o dau eu, nu acei “credinciosi” care se calca in picioare pentru a atinge moastele vreunui Sfant…este un lacas incarcat cu energie. Evident, ne rugam si acasa, dar poate atunci cand o facem la biserica, reusim sa ne eliberam altfel de povara preocuparilor cotidiene si sa ne concentram pe rugaciune, pe ceea ce simtim.

Ca un om cat de cat inteligent, cu oaresce sete de cunoastere si cu o atractie naturala spre “de ce?”, mi-am pus multe intrebari in diferite etape ale vietii si, din raspunsurile la aceste intrebari, impreuna cu ceea ce am simtit, mai mult sau mai putin explicabil si exprimabil in cuvinte, mi s-a format perspectiva mea asupra credintei. Cei mai multi oameni se indoiesc si ajung sa spuna ca nu cred pentru ca se intreaba si cauta dovezi ale existentei lui Dumnezeu in viata lor si a celor din jur. Fara intentia de a critica pe cei care nu gasesc aceste dovezi, eu sunt de parere ca, daca le cauti si vrei intr-adevar sa le vezi, le gasesti.

Existenta lui Dumnezeu nu anihileaza si nici nu slabeste puterea liberului arbitru, din contra, ii subliniaza importanta si, prin buna sau proasta utilizare a liberului arbitru, ne reveleaza lectiile pe care le avem de invatat, daca vrem sa le intelegem. Am avut si eu, ca oricare, momente in viata in care am gandit ca Dumnezeu a uitat de mine, nu ca nu exista, doar ca a uitat, ca sa-mi dau seama ulterior ca nu uitase, din contra, imi oferise lectii valoroase. Liberul arbitru exista, iar diferitele incercari, obstacole pe care le intalnim in calea noastra nu sunt pentru a ne chinui, ci pentru a ne invata si a ne trasforma. E drept ca am vazut si vad in continuare in jurul meu drame a caror lectie nu reusesc sa o percep, ma cutremur, dar nu contest ca exista explicatii pe care insa nu le pot cuprinde eu, pentru ca, desi mi-as dori, nu am chiar pretentia (i-as spune vanitatea) de a intelege totul.

Scriam intr-o postare anterioara ca, daca ne aplecam putin asupra vietii noastre, cu siguranta fiecare dintre noi reuseste sa regaseasca in urma minuni…acum, depinde in mod cert, de ce intelege fiecare prin “minune”. Nu inteleg prin minune momente de maxima fericire sau ceva “picat din cer”, inteleg sanse, suferinte inlaturate sau depasite, realizari pe orice plan, despre care nu putem spune ca ni se datoreaza exclusiv. Poate pe plan profesional ar fi cel mai usor de creat aceasta impresie, ca suntem merituosi si reusim numai datorita noua, dar pot spune, din proprie experienta, ca nu este asa. Niste ani, sansele refuzau sa se arate, oricat ma straduiam si, la un moment dat, timid, am inceput sa dau peste ele. La inceput, am putut vedea ca nu eram cu nimic mai buna, profesional vorbind, atunci cand mi s-a oferit o sansa fata de perioadele anterioare cand fugeau de mine, dar cand am avut sansa, stiu ca eram altfel, mai buna, zic eu, ca om, nu ca profesionist, care nu avusese sansa sa se dezvolte, pentru invatasem multe din stradanie, invatasem ca nu totul mi se cuvine si ca trebuie sa apreciez si sa iau sansele ca pe un dar de care trebuie sa am grija.

Putem spune despre ceva ca ni se datoreaza exclusiv? ca este exclusiv meritul nostru? Sunt de parere ca nu si ajung astfel la pacatul pe care eu il blamez cel mai mult: vanitatea si mandria. Cred ca acesta este pacatul generator si al celorlalte. Recunosc ca si eu cad in acest pacat, dar incerc macar sa-l mentin in limite care sa nu-i afecteze pe ceilalti, care sa nu produca vreun rau si incerc sa controlez vanitatea proprie la maruntisuri sau sa o directionez macar spre ceva constructiv.

Nu vreau sa vorbesc despre a-ti iubi aproapele, a face bine si a nu face rau, pentru ca asta cred ca este deja foarte cunoscut ca si precept al credintei, iar a avea o astfel de conduita transcende credinta. Unii poate ca o fac ajutati de credinta, altii o fac pentru ca asa simt si asa sunt croiti, indiferent daca cred sau nu in Dumnezeu si as prefera sa fie vazute si respectate mai degraba ca niste precepte umane, asigurandu-le astfel o aplicare mai larga atat in randul credinciosilor, indiferent de religie, cat si in cel al ateilor.

Sa crezi presupune, dupa mine, o smerenie care nu lasa loc la exces de vanitate, care nu-ti permite sa te crezi “buricul pamantului”, atoatestiutor si atotputernic, sa admiti ca exista ceva mai presus de tine, care nu are intentia sa te chinuie si nici datoria sa-ti ofere totul pe tava, doar pentru ca esti “tu”, una din minuni, printre cele mai bine de 6 miliarde existente pe acest pamant. Dumnezeu iti ofera minuni sau potentiale minuni si iti da ocazia sa inveti lectii. Cele mai multe depind de noi, iar intelegerea lectiilor nu depinde numai de actiunile noastre, ci mai mult de perspectiva proprie asupra lor.

Ma intreba cineva care sunt “avantajele credintei”. Desi i-am raspuns ca nu vorbim de cumpararea unui yacht sau a eu stiu carui obiect mai mult sau mai putin util, ca sa putem aborda ideea de “avantaje” si desi i-am spus ca n-o sa ma las provocata sa scriu despre asa ceva, ma stradui totusi sa spun ce-mi aduce mie bun in viata credinta: convingerea ca am multe de invatat si ca pot sa le invat, de vreme ce cred ca Dumnezeu nu da cat poti duce si dorinta de a intelege ceea ce se intampla nu din perspectiva “fericirii personale”, ci a evolutiei personale, increderea ca parcursul nu este batut in cuie, ca depinde de mine si o viziune de constiinta asupra vietii, adica de a-mi vedea viata de undeva, de departe, anticipand ce as vrea sa vad sau sa nu vad uitandu-ma inapoi, ce as regreta si ce nu. Sa iei decizii tinand cont de a-ti iubi aproapele, de a face bine si de a nu face rau, nici macar intamplator, colateral, nu e usor, dar crezand, am inteles si am simtit smerenia, iar asta face deciziile mai usor de luat, de asumat si de dus, la fel cum face mai posibila intelegerea celorlalti si incercarea de a nu-i judeca.

Ar mai fi multe de zis pe tema “aportului” credintei la viata mea si la conceptiile mele despre viata, dar deja iar am scris muuult Smile si poate va fi si un episod urmator sau voi mai detalia prin comentarii.

In concluzie, il regasesc pe Dumnezeu in minunile despre care v-am vorbit, pe care le vad in viata mea si in a celor din jur, dar si in incercari si greutati. Daca noi insine suntem niste minuni si avem in noi Dumnezeirea, cum s-a intamplat asta?! Devenind ceea ce suntem cu ajutorul minunilor care nu au depins exclusiv de noi si prin slefuire, invatand lectiile din obstacolele cu care ne-am confruntat.

Absenta unor raspunsuri general valabile sau pur si simplu a unor raspunsuri nu inseamna inexistenta unei realitati sau a unui fenomen. Faptul ca nu am toate raspunsurile inseamna, pentru mine, fie ca nu le-am gasit inca si le voi gasi ulterior, poate intr-o maniera personala si subiectiva, fie ca nu le pot percepe cu simturile si dezvoltarea lor de acum.

20 comments

  • pheideas

    Doua intrebari …
    1. Detaseaza-te de fenomen si imagineaza-ti ca ai fi fost abandonata de mica pe o insula in Pacific. Ai fi supravietuit. In ce ai fi crezut ?

    2. Crezi ca exista si alte cai de a ajunge la Dumnezeu, decat cele vechi si anacronice ?

  • noapteaiguanei

    Dumnezeu, Credinta si Biserica sunt separate. Dar toate îmi dau de multe ori, mai ales în momentele grele, speranţă, sunt un "placebo" al curajului meu.

    Dumnezeu – Pentru mine Dumnezeu este CEL în care cred. Aşa m-am născut şi nu am căutat niciodată să îi "cercetez" existenţa. Nu din ignoranţă. Pur şi simplu îmi place să ştiu că pot să cred în ceva, în cineva! Este o "sursă" de optimism.

    Credinta – este “orice” crede omul pentru a reusi ceva. Credinta poate fi si credinta in Dumnezeu, Cristos, Budha, dar si credinta simpla ca daca mi se intampla ceva rau voi depasi momentul.

    Biserica – o instituţie aflată între mintea omului şi credinţă.

  • Rontziki

    @iguana: Dumnezeu, credinta si biserica ar trebui clar separate, dar multi le confunda…in postare eu am abordat "credinta" ca fiind vorba de credinta mea in Dumnezeu, dar da, credinta inseamna foarte multe, inclusiv credinta in alte forme de divinitate. Biserica este o o institutie, cu privire la care, cel putin in varianta romana, prefer sa nu ma exprim Big Smile, dar este si un simbol, un lacas, care are semnificatia pe care i-o dau eu Smile

  • Rontziki

    @pheideas: 1. raspunsul la un astfel de experiment il gasesti in cultele din preistorie…un om abandonat pe o insula, traind complet rupt de civilizatie, nu va avea nici macar constiinta umanitatii din el si cu atat mai putin o raportare similara cu ce avem noi, la lumea inconjuratoare.
    Sa ne "aruncam" in preistorie sau sa ma intreb in ce-as fi crezut daca…nu iti va da raspunsuri la intrebarile tale Smile
    2. caile prin care mi s-a format viziunea asupra credintei in Dumnezeu nu imi par anacronice…poate vechi, dar nu anacronice. N-as putea sa-ti raspund la intrebare pentru ca nu stiu ce intelegi prin "a ajunge la Dumnezeu".

  • pheideas

    1. Si noi avem constiinta umanitatii ? Big Smile) Nu vreau raspunsuri, ci sa te gandesti la intrebari. Retine un aspect: in afara de tehnologie, nu avem nimic in plus.
    2. Cand vei accepta, vei intelege. Smile Dar mai intai e musai sa cunosti.

  • LOLITA

    Felicitari pentru post!Lasand la o parte cultele din istorie, sa ne gandim la mai apropiatul de noi, Robinson Crusoe care a naufragiat pe o insula din cauza propriei vanitati ce l-a manat departe de ai lui – unde era bine si putea duce o viata comoda – doar pentru a cuceri lumea, impins de un dor nestapanit de necunoscut si de renume poate. Alte cai de a ajunge la Dumnezeu sunt prin cunoastere, dar nu cea palpabila, ci cea a spiritului universal.( cum a reusit altfel sa se adapteze si sa reziste la toate intemperiile?) A redescoperit focul, jurnalul etc si a rezistat pana la 62 de ani pe insula…Ar putea fi ceea ce noi numim minune?

  • Delf

    Ideea cu minunile personale îmi apare ca o observaţie extrem de pertinentă. Într-adevăr, multe minuni ne străbat existenţa, fără să le conştientizăm întotdeauna ca atare. Suntem păliţi, la propriu, de miracolul vieţii căruia nu-i putem face faţă prin forţe proprii…
    Pe de altă parte, înţeleg unde bate Pheideas. Citisem mai demult „Împăratul muştelor” şi acolo am întâlnit aceeaşi idee: valorile umane nu sunt înnăscute, ci mai degrabă inculcate pe cale comunitară. Mă rog, s-ar putea isca o întreagă discuţie plecând de la ideea aceasta. Personal, n-o văd ca pe-o obiecţie fundamentală la adresa credinţei, dar e destul de puternică şi, tocmai de aceea, necesită o aprofundare. Am de gând să scriu şi eu ceva pe tema asta.

  • pheideas

    Prin intrebarea mea, nu am facut decat sa izolez fenomenul de orice alta intruziune, din social in cazul acesta. In esenta lui, omul este un cautator. El nu accepta minunile. Minunea ii poate inchide orizontul cunoasterii. Minunea seamana cu a inchide o carte dupa ce ai citit jumatate.

  • Rontziki

    @pheideas: nu mi-as dori sa retin aspectul mentionat de tine, intrucat fata de perioada mentionata, in afara de tehnologie, mai vad si o evolutie culturala, conceptuala etc de care nu pot face abstractie…
    Prin constiinta umanitatii voiam sa spun constiinta umanului sau a omenescului, diferentiind de alte forme de viata Smile
    Asa cum am spus in finalul postarii, care este redarea experientei personale, absenta unor raspunsuri nu inseamna inexistenta unei realitati…dar asta se aplica la mine Smile si sper ca postarea a generat si adresate tie, experientelor tale personale Smile

  • Rontziki

    @Lolita: Multumesc!
    Interesant exemplul tau cu Robinson Crusoe Smile e adevarat ca nu-l putem considera abandonat de mic pe o insula, pentru ca el era deja "alterat" de societate cand a plecat si probabil avea deja o viziune in ce priveste credinta. Nu-mi amintesc referiri la credinta in ce-l priveste pe el, dar eu, daca as fi trecut prin ceva similar, in mod cert as fi considerat-o si o minune, cu toata stradania mea de a supravietui.

  • Rontziki

    @Delf: Nu contest ideea inculcarii inclusiv a credintei, dar fiecare este liber ca, atunci cand se indoieste, sa caute propriile raspunsuri si sa accepte credinta inculcata sau sa renunte la ea…
    In ce priveste limita intre ce este innascut si ce este dobandit din comunitate, da, ar putea fi o intreaga dezbatere…Parerea mea este ca omul poarta in el germene cam pentru orice, conteaza ce anume isi dezvolta si cultiva, individual si influentat de societate…intr-adevar, tema merita o postare distincta Smile

  • Rontziki

    @pheideas: imi place ideea de a inchide o carte dupa ce ai citit jumatate, suna interesant si omenesc Big Smile poate am sa incerc Big Smile
    Lasand gluma la o parte, sunt de acord ca omul este un cautator, ca doar "dubito ergo cogito" dar asta nu ar trebui sa vina in absoluta contradictie cu a accepta minunile, atata timp cat nici una din ele nu este impinsa la extrem.

  • Saturnianul

    Să mă leg de răspunsul tău la întrebarea lui @pheideas: un om abandonat pe o insula, traind complet rupt de civilizatie, nu va avea nici macar constiinta umanitatii. La asta îţi răspund cu o recomandare: vizionează Cast Away şi pe urmă mai discutăm vizavi de a nu avea conştiinţa umanităţii.

    Un om abandonat pe o insulă a trăit, înainte de asta, între oameni. Cum naiba să n-aibă conştiinţa umanităţii? Mai mult, în afara unor grave erori de "programare", oamenii au înscris în codul genetic conştiinţa speciei din care fac parte. Şi cred că nu numai oamenii.

    Exact, biserica şi preoţii reprezintă nişte simboluri. Şi asta ar trebui să rămînă. Din păcate, pentru mulţi, simbolurile lui Dumnezeu au devenit mai importante şi sfinte decît Dumnezeu însuşi.

  • Saturnianul

    @pheideas: Dacă în afară de tehnologie nu aveam nimic în plus, nu am fi avut nici tehnologia. Eram în peşteri şi acum.

  • pheideas

    rontziki, extremul e relativ. si apoi fiecare are dreptul de a crede intr-un ideal personal sau colectiv.

    Si raspunsul … cel parasit pe o insula isi va construi propriul univers, cunoscut si necunoscut. Se va inchina la necunoscut si prin cunoastere va incerca sa-l stapaneasca, sa-l controleze, sa-l foloseasca.

    saturnianule, acel ceva, dupa mine, se numeste inteligenta. Si tot inteligenta se va numi si cand stra-stra-nepotul meu va fi chief engineer pe Enterprise si va spune "engage !". Big Smile))))

  • Rontziki

    @Saturnianul: pai da, un om abandonat pe insula a trait printre oameni, vezi si raspunsul meu la exemplul cu Robinison Crusoe de mai sus…ipoteza la care raspundeam era sa fi fost abandonata de mica pe o insula, ceea ce poate insemna si cand aveam vreo 2-3 zile si n-apucasem sa traiesc printre oameni…
    Oricat ar fi inscris in codul genetic, tot cred ca, daca un om traieste singur pe o insula de cand e f mic, in cazul in care sunt si animale pe-acolo, va percepe diferenta fata de ele, asa cum si animalele percep diferenta dintre ele, dar cum isi percepe umanitatea…si mai departe daca si cum ar aborda o posibila credinta, ma depaseste…

  • Rontziki

    @pheideas: cum iti ziceam in comentariul anterior, raspunsul in gasesti in preistorie si seamana cu ceea ce ai scris.
    Analogia subtila am inteles-o Smile, doar ca nu sunt de acord cu ea…sa crezi in Dumnezeu nu inseamna sa crezi in necunoscut, inseamna, printre altele, sa crezi in a face bine, in a-ti iubi aproapele, inseamna sa inveti smerenia…

    Cat despre diferentele fata de epoca preistorica, in afara de tehnologie, evolutia si-a spus cuvantul pe mai multe planuri si nu putem spune totusi ca singura diferenta intre preistorie si acum o reprezinta tehnologia, la fel cum cred ca singura diferenta intre momentul "engage" si acum o va face tehnologia Smile

  • Saturnianul

    si mai departe daca si cum ar aborda o posibila credinta, ma depaseste…

    Hmmm… Ştii că mi-ai dat idee de o posibilă povestire cu asta? O să rumeg… Smile

  • Rontziki

    @Saturnianul: a, ce bine imi pare!!! abia astept s-o citesc! Smile

  • Pingback: Suntem credincioşi?! | Evantaiul Memoriei

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.