Patrick Modiano – În cafeneaua tinereţii pierdute (fragment)

Patrick Modiano s-a născut în 1945, în Boulogne-Billancourt, dintr-un tată evreu italian şi o mamă belgiancă. În liceu îl întâlneşte pe Raymond Queneau, care îl introduce în lumea literară şi care îi citeşte manuscrisul primei sale cărţi înainte de publicare, în 1968: La Place de l’Étoile, care a caştigat Premiul „Roger Nimier” şi Premiul Feneon.

Modiano este un scriitor extrem de prolific, publicând, de atunci, câte un roman la un interval de maximum trei ani.

Romanul În cafeneaua tinereţii pierdute (Dans le café de la jeunesse perdue)  a apărut în 2007 şi a fost publicat în română de Editura Art în 2012.

L-am citit recent şi vă voi povesti curând impresiile.

Până atunci, însă, vă invit să citiţi mai jos un fragment pus la dispoziţie de Editura Art Smile

“Cred că era pentru prima oară când se stabilise un contact între noi, atât de scurt, atât de stângaci şi totuşi atât de puternic, încât regret că, în lunile următoare, n-am încercat o apropiere care ar fi putut să repete această experienţă. Dar noi nu eram, nici una, nici cealaltă, persoane prea comunicative. Poate că mama avea, faţă de mine, această atitudine aparent nepăsătoare pentru că nu-şi făcea chiar nicio iluzie cu privire la mine. Îşi spunea fără-ndoială că nu avea la ce să se-aştepte din partea mea, fiindcă îi semănam.

Dar pe-atunci, nici vorbă să mă gândesc la astfel de lucruri. Trăiam în prezent şi nu-mi puneam niciun fel de întrebări. Totul s-a schimbat în seara când Roland mi-a dat ocazia să revin în acest cartier pe care-l evitam. De la moartea mamei, nici nu mai pusesem piciorul pe acolo. Taxiul a luat-o pe strada Chaussee-d’Antin şi am zărit, undeva pe fundal, silueta neagră a bisericii Trinite, ca un vultur gigantic ce stătea de pază. Mă simţeam rău. Ne apropiam de graniţă. Îmi spuneam că trebuie să mai existe vreo speranţă. Că urmează să o luăm poate la dreapta. Dar nici vorbă. Am mers tot înainte, am depăşit scuarul Trinite şi am urcat panta. La semafor, înainte de a intra în piaţa Clichy, puţin a lipsit să deschid portiera şi să evadez. Dar nu puteam să-i fac una ca asta.

Abia mai târziu, pe când mergeam pe strada Abesses către imobilul unde aveam întâlnirea, mi-am recăpătat calmul. Din fericire, Roland nu şi-a dat seama de nimic. Atunci am regretat că nu aveam mai mult de mers, unul lângă altul, prin cartier. Aş fi vrut să-i arăt mai de-aproape locul în care stătusem în urmă cu şase ani şi care era atât de departe, într-o altă viaţă…

După moartea mamei, o singură relaţie mă mai ţinea legată de această perioadă, un oarecare Guy Lavigne, prietenul mamei. Pricepusem că el era cel care plătea chiria apartamentului. Uneori, când şi când, îl mai văd. Lucrează într-un garaj la Auteuil, dar nu vorbim aproape niciodată despre trecut. El este tot atât de puţin vorbăreţ ca şi mama. Când m-au dus la comisariat, mi-au pus atatea întrebări la care eram obligată să răspund! La început, o făceam cu atâta reticenţă că mi-au spus: „Ei, nu eşti prea vorbăreaţă“, aşa cum i-ar fi spus mamei şi lui Guy Lavigne dacă amândoi ar fi căzut cumva în mâinile lor. Nu eram obişnuită să mi se pună întrebări. Eram chiar mirată că se interesează atâta de cazul meu. A două oară, la comisariatul Grandes-Carrieres, am dat peste un poliţai mai amabil decât cel de dinainte şi mi-a plăcut modul lui de a-mi pune întrebări. Astfel îţi era îngăduit să-ţi deschizi inima, să vorbeşti despre tine însuţi, iar cel din faţa ta era interesat de faptele şi de gesturile tale. Eram atât de puţin deprinsă cu o astfel de situaţie, încât nu-mi găseam cuvintele decât atunci când mi se puneau întrebări clare cum ar fi: Ce cursuri aţi urmat? La călugăriţe la Saint-Vincent-de-Paul, din strada Caulaincourt, şi la şcoala comunală din strada Antoinette. Îmi era ruşine să-i spun că nu m-au primit la liceul Jules-Ferry, dar am tras adânc aer în piept şi i-am făcut această mărturisire. S-a aplecat spre mine şi mi-a spus cu o voce blândă, de parcă ar fi vrut să mă consoleze: „Cu atât mai rău pentru liceul Jules-Ferry…“. Şi asta m-a surprins în asemenea măsură încât mi-a venit brusc să izbucnesc în hohote de râs. Îmi zâmbea şi mă privea drept în ochi, o privire tot atât de limpede ca aceea a mamei mele, dar mai tandră, mai atentă. M-a întrebat şi despre situaţia mea familială. Mă simţeam în siguranţă şi am reuşit să-i ofer câteva informaţii precare: mama se trăgea din satul Sologne, acolo unde un domn Foucret, director la Moulin-Rouge, deţinea o proprietate. Şi acestui fapt îi datorează mama şansa de a fi obţinut, încă din prima tinereţe, atunci când a venit la Paris, un post la cabaret. Nu ştiam cine era tatăl meu. Mă născusem acolo, la Sologne, dar nu ne-am mai întors niciodată pe acele meleaguri. Iată de ce mama îmi repeta adesea: „Nu mai avem niciun sprijin…“ Mă asculta şi câteodată lua notiţe, iar eu încercam o senzaţie nouă pe măsură ce-i dădeam aceste amănunte sărăcăcioase; mă simţeam despovărată de o mare greutate. Toate astea nu mă mai priveau în niciun fel, vorbeam de cu totul altcineva şi eram uşurată cand vedeam că el îşi lua notiţe. Dacă totul era scris negru pe alb, însemna că se terminase, aşa cum, pe morminte, sunt gravate nume şi date. Şi eu vorbeam tot mai repede, iar cuvintele se îmbrânceau între ele: Moulin-Rouge, mama mea, Guy Lavigne, liceul Jules-Ferry, Sologne… Niciodată nu putusem să îi spun cuiva. Ce uşurare am simţit atunci când aceste cuvinte au ieşit din gura mea… O parte din viaţa mea se încheia, o viaţă care-mi fusese impusă. De acum înainte, eu şi nimeni altcineva aveam să-mi hotărăsc destinul. Totul avea să înceapă din ziua aceasta, mi-am zis, dar, ca să-mi iau un şi mai mare avânt, aş fi preferat ca el să şteargă tot ceea ce tocmai scrisese acolo. Eram pregătită să-i dau şi alte detalii şi alte nume şi să-i vorbesc despre o familie imaginară, o familie aşa cum mi-o imaginam în visele mele.

Către ora două dimineaţa, mama a venit să mă caute. El i-a spus că nu era ceva foarte grav. Continua să mă fixeze cu privirea lui atentă. Vagabondaj minori, iată ce scriseseră în registru. Afară aştepta un taxi. Când îimi pusese întrebări despre situaţia şcolară, uitasem să-i spun că, timp de câteva luni, urmasem şcoala care se găsea un pic mai departe pe acelaşi trotuar cu comisariatul. Rămâneam la cantină şi mama venea să mă caute la sfârşitul după-amiezii. Uneori, sosea cu întârziere şi eu o aşteptam pe o bancă de pe aleea pietonală. Zăbovind acolo, băgasem de seamă că fiecare parte a străzii avea câte un nume diferit. Şi-n acea noapte, mama venise să mă caute, la doi paşi de şcoală, dar de data asta la comisariat. Năstruşnică această stradă care purta două nume şi care părea că vrea să joace un rol special în viaţa mea… Mama arunca, din când în când, o privire neliniştită către aparatul de taxat. I-a spus şoferului să se oprească la colţul străzii Caulaincourt şi, când a scos monedele din portofel, mi-am dat seama că avea exact banii necesari cursei. Am făcut restul drumului pe jos. Mergeam mai repede decât ea şi o lăsam în urmă, apoi mă opream ca ea să mă ajungă. Ne-am oprit mai mult timp pe podul de deasupra cimitirului şi de unde, privind în jos, puteai vedea casa noastră, şi-aveam impresia că-şi recapătă încet, încet suflul.

— Mergi prea repede, mi-a spus.

Astăzi, mă gândesc că poate încercam să o trag un pic mai departe, s-o fac să-şi depăşească viaţa îngustă în care lâncezea. Dacă n-ar fi murit, cred că aş fi reuşit s-o determin să cunoască alte orizonturi.”

One comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.