Sunt o babă comunistă!

Citind în metrou, mi se întâmplă să-mi dau seama că mimica mea devine, uneori, foarte sugestivă, sunt momente în care zâmbesc, altele în care mă surprind încruntată, dar chiar să pufnesc în râs nu prea mi s-a întâmplat.

Asta până deunăzi când, uitând complet că sunt în public, m-a buşit un râs sănătos citind Sunt o babă comunistă!

Ajunsesem la paginile în care localitatea aleasă pentru vizita lui Ceaşescu se pregătea cu mare spor pentru venirea “Marelui Bărbat”.

Am zâmbit citind că s-au vopsit brazii cu pistolul, pentru că nu erau destul de verzi şi nu semănau cu cei de la munte, că s-a scos porumbul de pe un lot experimental (porumb mare şi frumos) şi a fost plantat la marginea lanurilor pe lângă care trecea coloana oficială, dar când am ajuns la partea cu C.A.P.-ul, n-am mai rezistat doar să zâmbesc.

Acum citiţi şi judecaţi dacă aveam cum să mă abţin:

“Cu vacile fusese un adevărat circ. În primul rând, i-au pus să scoată toate vacile negre din efectiv fiindcă n-au un ton optimist. Apoi nu era mulţumit de modul cum fuseseră spălate şi ţesălate. Dar cel mai tare fusese când se legase de copite, că nu sunt destul de lucioase, fiindcă el aşa ştia, că vacile de rasă trebuie să aibă copitele strălucitoare. Până la urmă i-a pus să le lăcuiască, să arate ca la carte.”

Romanul lui Dan Lungu îmi rămâne, deci, în memorie în primul rând pentru umor şi ironie. Atât hazul întâmplărilor, cât şi poveştile lui “nea Mitu” despre Ceaşescu şi consoartă, bancurile vremii spuse mai artistic decât ni le amintim noi, pe mine m-au amuzat teribil.

Să trecem totuşi la lucruri serioase. Sunt o babă comunistă! este povestea Emiliei Apostoae, a cărei fiică, plecată în Canada, încearcă să o convingă să nu voteze cu foştii comunişti. După discuţia cu Alice, începe să-şi pună problemele pe care, cred, majoritatea celor care şi-au trăit o mare parte din viaţă în timpul dictaturii comuniste, şi le pun.

Deşi declară foarte uşor că regretă acele vremuri, Emilia n-a stat vreodată să se gândească ce însemna să fii comunist, de ce ei i-a fost mai bine în acei ani şi cine sunt, totuşi, cei cărora nu le-a fost la fel de bine.

“…a fost cu adevărat fericită sau doar i se pare, de fapt este o nebună? Da, în felul tău ai fost fericită!, imi spuneau toate amintirile.
Dar, odată smuls răspunsul la întrebarea asta, din ea ieşeau, ca dintr-o adevărată matrioşkă, alte întrebări: cum de ai putut fi tu fericită când alţii erau nefericiţi? Ce ai făcut tu pentru fericirea altora? Câţi oameni fericiţi ar trebui să fie în jurul tău ca să ai şi tu dreptul să fii fericită?”

Da, i-a fost mai bine în comunism pentru că lucra pentru export şi, mai ales, pentru că, din punctul ei de vedere, comunismul a luat-o de la ţară şi a făcut-o orăşeancă.

Dan Lungu creează un personaj extrem de sincer, de cinstit, care nu se ascunde pe după deget şi nu se bazează doar pe replicile clasice precum: terminai şcoala, îţi dădea partidul casă şi servici, deci era bine atunci. Îşi rememorează viaţa şi devine cumva plauzibilă opţiunea Emiliei, care vede numai că, pe vremuri, magazinele erau goale, dar ei nu-i lipsea nimic datorită sistemului de relaţii pe care-l avea, solidarităţii dictate de interese reciproce, pe când acum, “intri în magazin, admiri cotletele, înghiţi în sec şi ieşi frumuşel afară, că nu ai cu ce le cumpăra.”

Dincolo de “amintirile din epoca de aur” ale Emiliei, care sunt redate corect, autentic şi cu detalii pe cât de triste şi penibile, pe atât de amuzante, am văzut în cartea asta două generaţii puse faţă în faţă: generaţia pentru care tinereţea, maturizarea, “aşezarea” au avut loc în timpul comunismului, în condiţiile de viaţă din acele decenii, şi generaţia pentru care viaţa a început după Revoluţia din ’89 şi care, în limitele impuse de perioada de tranziţie, a avut la dispoziţie mai multe opţiuni. Iar dialogul şi contrastul între aceste generaţii este cât de poate de real.

Pentru că oamenii sunt tentaţi să aprecieze regimurile şi vremurile doar în funcţie de experienţa proprie, viziunile antagonice mutate din viaţa noastră de zi cu zi în romanul lui Dan Lungu ar fi greu de împăcat. Am rămas cu senzaţia că fiecare personaj are dreptatea lui, felia lui de adevăr, dar lectura m-a pus pe gânduri şi m-am întrebat cum ar fi fost dacă…dacă n-aş fi avut niciodată libertatea de a călători în afara ţării şi de a vedea alte meleaguri, dacă aş fi terminat şcoala şi aş fi primit repartiţie într-o localitate care nu mi-ar fi plăcut deloc, dacă o mulţime de cărţi şi filme n-ar fi existat pentru mine…

Şi, prin prisma a propriei experienţe, în ciuda zbaterilor pentru un serviciu decent, a dezamăgirilor şi a străduinţelor inerente acestor vremuri, gândesc că ar fi fost, probabil, nu imposibil, dar foarte greu de trăit în atât de multe şi esenţiale limitări. Încă o dovadă că experienţa determină conştiinţa.

Ca şi concluzie, nu ştiu cât de utilă ar fi lectura generaţiilor anterioare – e recomandabilă, bineînţeles -, dar pentru noi, cei care am primit revoluţia şi libertatea de-a gata, ar trebui să fie lectură obligatorie! Smile

Romanul a fost deja tradus în mai multe limbi (germană, italiană, franceză, polonă, turcă, spaniolă, maghiară) şi au început deja filmările pentru ecranizarea ei în regie lui Stere Gulea (regizorul Moromeţilor), având în rolurile principale pe Luminiţa Gheorghiu, Marian Râlea şi Ana Ularu.

Autor: Dan Lungu; Editura Polirom, 2011; Nr. pagini: 190

4 comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.