Răgazul de a trăi

“Nu suntem leneşi. Ne luăm doar răgazul de a trăi. Ceea ce nu e cazul occidentalilor. Pentru ei, timpul înseamnă bani. Pentru noi, timpul nu are preţ. Un pahar de ceai ajunge să ne facă fericiţi, pe când pentru ei nicio fericire nu e de ajuns.” (Yasmina Khadra – Ceea ce ziua datorează nopţii)

Aceste rânduri, citite acum mai bine de o săptămână mi-au venit în minte azi de dimineaţă în drum spre serviciu…ce moment mai bun să te gândeşti la “răgazul de a trăi” decât după ce, cu greu, te-a trezit alarma şi eşti în drum spre muncă?! Big Smile

Şi, în plin avânt “filosofic”, cugetam în trafic la tot furnicarul de oameni care se trezesc dimineaţa şi pleacă de-acasă pentru a mai reveni abia seară şi asta ca să aibă un minim nivel de trai. Când am venit din concediu, am intrat în Bucureşti într-o zi din săptămână pe la ora 4:30 dimineaţa. Am rămas şocată cât de mulţi oameni aşteptau mijloacele de transport pentru a începe o nouă zi de muncă.

Ceva nu iese la socoteală…Ştim cu toţii ce, am citit, am auzit, am înţeles destule despre asta, dar parcă azi mi se părea ceva mai “palpabil”.

Se produce pe lumea asta mult mai mult decât e nevoie şi, cu toate astea, sunt oameni care mor de foame. Foarte mulţi muncesc şi munca lor nu valorează mai nimic pentru nivelul lor de trai, deşi aduc o grămadă de bani celor care-i conduc sau care deţin afacerile. Totul se învârte în jurul banilor şi al succesului, care şi acesta din urmă se măsoară tot în bani.

Nici munca nu se face “cu cap”, ca să zic aşa, mă uit în jurul meu la oameni cu diferite ocupaţii şi munca îmi pare din ce în ce mai frecvent o zbatere haotică, o goană după cantitate în detrimentul calităţii (boala secolului, cred). Suntem în continuă luptă contra cronometru şi într-o viteză care prin ea însăşi parcă ne spală creierele şi ne reduce la stadiul de roboţeii axaţi pe a câştiga şi a consuma.

Direct sau indirect, cu toţii suntem angrenaţi în sistem. Muncim, avem impresia că merităm marea cu sarea, ne zbatem pentru orice leu în plus sau măcar pentru recunoaştere şi ne credem importanţi de parcă în fiecare zi am descoperi un tratament pentru cancer. De fapt, suntem nişte simpli pioni de table de şah care aduc victorii (a se citi bani) câtorva, mult prea puţini.

Prăpăstiile sociale sunt prea mari şi nu mă refer la România, ci în general. Există clase sociale, aşa cum există categorii de ţări şi acestea sunt în interdependenţă, n-ar putea exista unele fără altele. Nu propovăduiesc egalitatea de tip comunist, sunt de părere că oamenii sunt diferiţi, evoluează diferit şi, deci, trebuie trataţi diferit. Cu toate astea, deşi societatea contemporană se agită în lozinci referitoare la egalitate de şanse, lipsa discriminării ş.a.m.d., am impresia că tot globul nu e decât o paradă de inegalitate şi de discriminare, nu neapărat în funcţie de sex, rasă, religie, ci în funcţie de aşezarea geografică, de interesele diverselor puteri prin zonă şi altele.

Am cam luat-o pe lângă subiect, dar, cumva, toate se leagă…Nu am descoperit vreo soluţie, nu am avut vreo revelaţie, doar adun la grămadă constatări mai vechi şi mai noi şi mă întreb de ce civilizaţia asta (extrem de) superioară, cea umană adică, nu a găsit soluţia salvatoare care să elibereze omul de lupta pentru supravieţuire şi să-i permită să se înnobileze într-adevăr, nu prin muncă asiduă, ci prin activităţi plăcute, să aibă răgazul să gândească, să se bucure de frumos, de natură, de viaţă…

A, da, lăcomia, bat-o vina…şi ne mai considerăm fiinţe superioare…

Apropo de asta, mai ştiţi vorba aceea cum că munca înnobilează pe om? Stau şi mă tot întreb cum vine asta, pentru că, exceptând câteva – foarte puţine meserii – cea mai mare parte din ocupaţii nu prea au nicio legătură cu înnobilarea. Din definiţiile date de DEX verbului “a înnobila”, să zicem că cea mai potrivită contextului nostru ar fi aceea că munca “face pe cineva să devină mai distins, mai rafinat, îl înalţă”.

Câţi dintre voi simţiţi că deveniţi mai distinşi sau mai rafinaţi sau chiar că vă înălţaţi prin munca pe care o faceţi?

Vă simţiţi cu adevărat utili prin activitatea pe care o faceţi şi aveţi senzaţia că ea face un bine cuiva sau societăţii? Contribuiţi la un bine individual sau general sau doar la minunatul sistem consumerist?

Facebook comments:

8 comments

  • Asa este, rontziki, de vina este sistemul asta, caruia nu-i pasa de oameni, asta-i adevarul, suntem vazuti ca niste unelte de lucru, am ajuns niste sclavi. Tot ce conteaza sunt banii cu orice pret. Nici nu mai conteaza, ca unii mor de foame, si tone de mancare se strica pur si simplu si se arunca. Tot ce nu se vinde, se arunca. Iar daca nu ai bani, nu poti sa cumperi, si asa mai departe, un cerc vicios. Suntem prinsi in “cursa sobolanului”. Se poate si altfel, numai ca dupa ai remarcat, lacomia umana este fara limite. Nici nu stii cat ma bucur sa vad oameni care mai gandesc, sa vad ca gandesti la fel ca mine. Iti recomand sa vezi “the project venus”, probabil ca ai auzit.

    • Totul este o marfă…ne place să credem şi să spunem că nu suntem de vânzare, dar, de fapt, ne vindem zilnic şi, de cele mai multe ori, ieftin.
      Da, am văzut şi am citit despre “the project venus”, nu pot spune că sunt foarte convinsă că ar funcţiona exact în forma descrisă acolo, dar, în mod cert, ideea în sine este bună, o alternativă, măcar ca o formă de a începe să ne deschidem mintea şi să vedem altfel ceea ce am fost îndoctrinaţi să gândim doar într-o anume paradigmă…în plus, motivele pentru care se doreşte o schimbare sunt cât se poate de reale şi foarte bine detaliate acolo.

  • […]”şi mă întreb de ce civilizaţia asta (extrem de) superioară, cea umană adică, nu a găsit soluţia salvatoare care să elibereze omul de lupta pentru supravieţuire şi să-i permită să se înnobileze într-adevăr, nu prin muncă asiduă, ci prin activităţi plăcute, să aibă răgazul să gândească, să se bucure de frumos, de natură, de viaţă…”

    ba da, exista! uita-te la “the project venus”.

  • Alexia

    E paradisul pe pamant acolo ,cine si cum a gandit acest proiect. Numai ca,….cu tot optimismul meu, nu vad cum ar putea fi realizabil prea curand, pt ca natura umana e si inger, e si demon, avem in noi o parte pacifista, si una distructiva, motiv pt care nu vad cum ar rezista acest “paradis”, cel putin nu cat timp suntem inca in viata…poate dupa ce murim si ajungem in “Rai”. Ramene de vazut, cine va castiga, ingerul sau demonul din noi Wink

    • Din câte am văzut eu, proiectul pare a fi ok, doar că mi se pare că e într-o formă incipientă, cumva schematică şi că ar mai fi f multe de abordat şi de gândit ca să fie funcţional.
      În ce priveşte punerea în practică…nu ştiu câte secole, dacă nu chiar milenii, ar trebui să treacă, astfel încât o astfel de formă de organizare sau vreuna similară să poate fi aplicată…
      Omul are în el şi o parte bună şi una mai puţin bună, depinde de cum este educat, manipulat pentru a scoate la iveală îngerul sau demonul. Omenirea în forma în care e acum e greu de schimbat, dacă nu chiar imposibil…

  • eu ma simt utila numai intr-o mica masura… mi se pare ca nu fac suficient, niciodata Smile iata, alerg si eu in felul meu contra cronometru. pe de alta parte insa, incerc sa compensez uratenia muncii (de pe alocuri, caci nu e o constanta) cu lucruri frumoase, care tot din munca fac parte. daca nu m-as echilibra asa, ar fi vai de mine. nu stiu exact la ce contribui, inca nu mi-am dat seama Smile dar tind spre binele tuturor Wink

    • Da, munca ta este dintre cele utile celorlalţi, dar, din păcate, lăcomia după profit o “fură” şi pe aceasta întrucâtva. De fapt, şi despre asta e vorba: chiar şi acele puţine meserii care sunt utile din pdv uman sunt fie denaturate din cauza profitului, fie “furate” din acelaşi motiv…
      Cred că toţi încercăm să îmbinăm utilul cu plăcutul, altfel nu am rezista Smile
      Tre’ să recunosc că mie îmi place ceea ce fac şi, cumva, tocmai aici e una din probleme, că-mi place, deşi, când trag linie la finalul zilei, nu-i găsesc activităţii vreo utilitate adevărată, alta decât a produce bani, atât pentru alţii, cât şi pentru mine.
      Şi, probabil, asta e realitatea pentru mulţi oameni…Nu-i oare păcat că aptitudinile, informaţiile, capacităţile oamenilor nu sunt folosite numai în scopuri bune?!

  • Pingback: Ceea ce ziua datorează nopţii | Rontziki

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.