Cutremur de timp

Aşa cum aţi constatat deja din postările anterioare despre ce vor femeile şi despre surorile B-36, cartea lui Kurt Vonnegut este cât se poate de savuroasă.

Ce este cu acest cutremur de timp?! Teoretic, tema cărţii este o buclă care are loc în curgerea timpului, aşa cum o cunoaştem, iar omenirea este nevoită să retrăiască ultimii 10 ani. Momentul declanşării reluării, cum o numeşte autorul, este în februarie 2001 şi toţi oamenii trec încă o dată prin ceea ce s-a întâmplat între februarie 1991 şi februarie 2001, fără a avea nici cea mai mică posibilitate de a schimba ceva din cei 10 ani retrăiţi, totul se va derula exact cum a fost, vor face exact ceea ce au mai făcut, vor spune exact ce au mai spus, pentru că, deşi vor fi conştienţi de reluare, pe durata acestor ani, sunt absolut privaţi de liberul arbitru şi condamnaţi să repete.

Ideea în sine mi s-a părut genială şi, chiar dacă pe parcursul cărţii, ea revine disparat şi nu ajunge să fie un subiect urmărit în vreo succesiune logică de evenimente, cartea este la fel de genială.

Vonnegut rememorează momente din viaţa sa, analizează umanitatea din ultimele decenii şi, printr-o ironie extraordinară, ascuţită şi punctuală, evidenţiază majoritatea aspectelor “dureroase” şi, mai mult, oferă nişte poveşti fantastice excepţionale. Îl întâlnim pe alter-ego-ul autorului, Kilgore Trout, scriitor de SF, care îşi duce viaţa într-un sanatoriu făcut special pentru scriitori, poeţi, oameni de litere, care scris o mulţime de povestiri, printre care şi Cei zece ani pe care i-am petrecut pe pilot automat şi prin intermediul căruia Vonnegut îşi exprimă şi crezul artistic, ca să zic aşa.

Eu unul nu scriu literatură. Maimuţoilor fandosiţi din vecini – Academia de Arte şi Litere – nu le pasă decât de literatură. Tembelii ăştia sclifosiţi de alături creează personaje tridimensionale, vii, pline de viaţă, cu cerneală aşternută pe hârtie, a continuat el. […] Dacă mi-aş fi pierdut timpul născocind personaje, n-aş fi ajuns niciodată să atrag atenţia oamenilor asupra lucrurilor care contează cu adevărat: forţele irezistibile din natură, invenţiile pline de cruzime, idealurile, guvernele şi economiile groteşti, care îi fac pe eroi şi eroine să se simtă de cacao. Trout ar fi putut zice, iar acest lucru este valabil şi în cazul meu, că el a creat mai degrabă caricaturi decât personaje. Ostilitatea lui faţă de aşa-numita literatură mainstream nu era neapărat o trăsătură particulară de-a lui. O împărtăşeau toţi autorii de science fiction.

Personaje cu apariţii scurte, dar semnificative, sunt surorile B-36, Hitler într-o scenă complet fantezistă, Abraham Lincoln şi asasinul acestuia, un psihiatru, Dr. Schadenfreude, care interzicea pacienţilor să folosească “eu” sau orice sintagmă prin care să se refere la propria persoană, în vederea vindecării egocentrismului  (“Îşi apropia chipul livid de faţa pacientului. Mârâia şi lătra chestii de genul: Când ai să înveţi că nu-i pasă nimănui de tine, de tine? Singura ta problemă este că te crezi important! Sau depăşeşti faza asta, sau îţi ridici frumuşel curul ăla trufaş şi te cari dracu’ de aici!”), precum şi alte personaje la fel de interesante.

Ce să mai, o tematică bogată, foarte fain abordată, o lectură captivantă plăcută şi, pe deasupra, amuzantă.

7 comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.