Brexit: The uncivil war (2019)

Nu este un articol politic, ci unul despre un film care a stârnit controverse în Marea Britanie şi a cărui temă depăşeşte graniţele britanice şi subiectul Brexit şi ar trebui să ne intereseze pe noi toți. 

Brexit: the uncivil war a fost lansat în 7 ianuarie 2019 și discuțiile pe marginea lui sunt destul de aprinse. 

Bineînțeles, un astfel de film nu poate fi făcut/ privit nepărtinitor mai ales de către britanici și mai ales în acest moment, la cald, când Brexitul agită spiritele și provoacă mari fierberi atât în Marea Britanie cât și în Uniunea Europeană. Din acest motiv, există voci care atrag atenția că filmul privește doar dintr-un unghi, că înfierează numai echipa Leave, cea care a susținut Brexit-ul, în timp ce echipa Remain, care a promovat rămânerea Marii Britanii în UE, este prezentată ca fiind eroul bun, care face campanie în mod corect, folosind, ce-i drept, metode învechite, dar cu informări corecte, fără fake news și fără a recurge la tertipuri de ultimă oră.

Nu putem ști exact de partea cui se află adevărul, nu exclud că filmul face parte dintr-o intenție de conștientizare în ultimul ceas, dar nu m-aș grăbi să trag concluzia că, în mod intenționat, s-a înclinat balanța într-o anume parte. După cum aflăm chiar din film, în 2018, campania pentru Leave a fost găsită vinovată de încălcarea legii de către Comisia Electorală, iar, dintr-un articol scris de scenaristul James Graham, reiese că, pentru realizarea scenariului și a filmului, s-a discutat și cu membri ai campaniei Leave, inclusiv cu Dominic Cummings, personajul principal din peliculă. Aș zice, deci, că sunt șanse ca cele relatate în film să fie destul de aproape de realitate.

În același articol scris de James Graham, mi-a plăcut și părerea acestuia că filmul, teatrul (și artele, în general, aș completa) nu trebuie să fie doar produse de divertisment, distrageri lejere de la realitate, ci trebuie să oglindească societatea, să ridice întrebări inclusiv în legătură cu evenimentele politice și asta nu doar după mult timp, după ce lucrurile se vor fi așezat, ci chiar și atunci când ele se întâmplă.

Lăsând la o parte controversele, miza și în ce măsură filmul este fidel realității cu privire la cele două “tabere”, acesta merită sau chiar trebuie văzut și de noi, mai ales în an electoral.

Filmul nu este despre a alege ce este mai bine pentru Marea Britanie, ci despre cum se face politica în zilele noastre. Nu se pune problema ce variantă este mai bună pentru oameni, ce pierde și ce câștigă țara dintr-o astfel de decizie, care sunt motive pentru care oamenii ar alege “Leave” și care sunt cele pentru care ar trebui să aleagă “Remain”. Apar și motive din când în când, atunci când oamenii angajați în campanie își pun problema ce anume să scoată în față, dar sunt mai degrabă neimportante.

Ce este important?! Cum joci acest joc, pentru că da, este doar un joc. Principiile de bază sună cam așa:

– împrăștie cu “fake news” despre oponent, prin oponent înțelegând, în acest caz, nu o persoană, ci cealaltă variantă. Cu cât mai multe, cu atât mai bune. Nu contează că sunt false, nu contează nici măcar conținutul lor, pentru că, de fapt, acestea sunt foarte eficiente și utile prin faptul că-l obligă pe adversar să le infirme, să ducă muncă de lămurire pentru a convinge votanții că nu sunt adevărate, ceea ce îi consumă timp și energie pe care ar fi trebuit să le utilizeze pentru propria campanie.

– adresează-te emoțiilor oamenilor, nu rațiunii acestora, fiind mai ales recomandabil să te adresezi emoțiilor negative. Nu pierde vremea spunând ce ai de gând să construiești, ci spune-le cât de rău le va fi dacă aleg cealaltă variantă. Nu contează dacă e adevărat sau nu, aruncă în discuție cât mai multe motive de frică și fiecare va reacționa la ce-l sperie mai tare. Așadar, bagă frica în ei și apasă pedala.

– nostalgia este o armă foarte puternică. Fie că faci apel direct la vremuri glorioase apuse, fie că apeși acele butoane prin care activezi în oameni emoții cunoscute (despre această metodă am povestit câte ceva aici), important e ca oamenii să aibă impresia că pot primi înapoi ceva, că pot trăi din nou așa cum au mai trăit, într-o paradigmă pe care o cunosc.

Dar cele de mai sus sunt doar partea cea mai simplă, pe care o înțelegem și o cunoaștem, pentru că se practică deja de mult.

Ce aduce nou campania din Marea Britanie este felul și ponderea în care alegerile au fost câștigate, de fapt, cu ajutorul tehnologiei. Ceea ce și-au propus arhitecții campaniei Leave în mod declarat (în film) a fost “hacking the political system”, zdruncinarea din temelii a ceea ce înseamnă politică și campanie electorală, reprogramarea sistemului astfel încât să funcționeze pentru ei.

Algoritmii internetului învață totul despre comportamentul nostru, știu ce ne dorim, ce ne îngrijorează, ce ne ține treji noaptea și, pornind de aici, se pot face niște predicții bulversant de corecte, pentru că, având miliarde de utilizatori care introduc informații în baza de date, se creează patternuri care nu prea dau greș.

Așadar, nu doar că ești bombardat online cu reclame personalizate, dar, în contextul unei campanii electorale, vei vedea și vei primi materiale de promovare și informații din cadrul campaniei care se vor adresa în mod direct și personal dorințelor și grijilor tale.

Targetarea individuală nu este doar eficientă în raport cu persoana care o primește, dar este și foarte parșivă, pentru că se desfășoară departe de ochii presei, este între cel care face campania și tine. Atunci când o campanie aruncă în spațiul public informații false, adversarul și presa le recepționează și pot răspunde, dar, atunci când targetarea este individuală, presa nu știe ce informații false ai primit, așa încât nu vei vedea și o contracarare a respectivelor informații, fiind astfel o pradă mult mai ușoară pentru “fake news” și manipulare.

Am impresia deja că nu mai vorbim despre politică în sensul cunoscut, care, conform explicației din dicționar înseamnă “știința și arta de a guverna un stat; formă de organizare și conducere a comunităților umane, prin care se menține ordinea internă și se garantează securitatea externă a comunităților respective”. Vorbim mai degrabă despre știința de a colecta și utiliza datele, iar campania Brexit este o dovadă evidentă despre cum cine are datele are puterea, dar și despre cum fondul nu mai contează.

Filmul reflectă lupta între vechi și nou, luptă din care noul iese învingător. Metodele nu pot să nu pună semne de întrebare. Bineînțeles, prima reacție este să le considerăm incorecte, dar, vrem, nu vrem, aceasta este noua realitate, care, așa cum reiese din Brexit: the uncivil war, a reușit, totuși, să scoată la iveală adevăratele tensiuni din societate, sentimentele și temerile reale ale oamenilor.

Aici am ceva dubii, pentru că utilizarea acestor mijloace se bazează, totuși, pe multă manipulare și rezultatul nu este doar sau întotdeauna devoalarea realităților din societate, ci poate fi la fel de bine inocularea unor emoții și tensiuni, crearea de monștri și de frici inexistente anterior.

Oricum ar fi, este o realitate la care va trebui să ne adaptăm și pentru care trebuie să găsim soluții. Ceea ce depinde de noi este, așa cum susține Yuval Noah Harari, să ne informăm temeinic, să nu ne mulțumim cu ce ni se servește pe tavă, indiferent de mediile de informare, ci să căutăm, să verificăm orice informații din mai multe surse.

Revenind la film, trebuie să spun că te ține cu ochii lipiți de ecran și cu mintea zbârnâind, are un ritm alert și, uneori, am simțit nevoia de puțin timp între scene pentru a digera ideile. Lui Benedict Cumberbatch i se potrivește mănușă rolul de geek bad guy, care, oricât l-ai condamna și critica pentru ce face, nu se poate să nu-ți placă.

Așadar, vedeți-l repede, că au început și la noi campaniile electorale! 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.