Consecințele abuzării unui popor. Piesa de teatru În umbra marelui plan

În umbra marelui plan propune spectatorului povestea unei familii din România pe durata mai multor decenii, de la instalarea regimului comunist şi până în anii de după Revoluția din 1989. Piesa nu doar redă întâmplările, ci, folosind un narator prezent în aproape toate scenele și jucat pe rând de actori, le și explică, iar scopul pe care și l-a propus este de a revela raportul cauză-efect între perioada comunistă și perioada de tranziție, de a nu ajuta să vedem mai bine cum comunismul și dictatura  au influențat deceniile de după înlăturarea regimului.

Mi-a adus lacrimi în ochi și am ieșit de la spectacol spunând că aș vrea să văd cât mai multe astfel de demersuri culturale! De o astfel de raportare la anii comunismului avem nevoie, pentru că nu vom putea evolua și nu vom putea schimba mentalități dacă nu înțelegem într-adevăr ce înseamnă “moștenirea comunistă” și nu mă refer la naționalizări vs. privatizări, proprietate publică vs. proprietate privată, economie socialistă vs. economie capitalistă, ci la moștenirea în plan psihologic și social.

Nu demult, într-o discuție, ajungeam la concluzia că n-ar trebui să ne mirăm deloc de parcursul politic al țării după 1989, dacă înțelegem psihologia majorității alegătorilor. Nu se pune problema de nivel de inteligență sau de instruire, ci numai de resorturile interioare, pattern-urile emoționale pe care le-a creat comunismul și care nu pot fi depășite apăsând butonul revoluției, fiind necesare, probabil, niște decenii (se pare că mai mult de trei) de trăit altfel, de experiențe diferite de cea a dictaturii.

Piesa este axată mai ales pe latura feminină a marelui plan, cuprinzând, de fapt, poveștile a trei generații de femei.

Planul construirii socialismului și a omului nou cerea femeii să facă parte din clasa muncitoare, dar și să fie, obligatoriu, soție și mamă a cât mai mulți copii. Așadar, viață personală este puternic supusă propășirii idealului socialist, pentru că “marele plan” include și Decretul 770/ 1966, prin care a fost interzis avortul și s-a urmărit controlarea natalității ajungându-se, în timp, până la controlul ginecologic obligatoriu. 

Lipsa metodelor contraceptive, interzicerea avorturilor generau căsătorii impuse de o sarcină întâmplătoare, copii nedoriți sau avorturi nelegale, făcute prin tot felul de metode periculoase și ducând astfel la decesul a mii de femei ca urmare a acestor practici, și toate astea fac parte din tabloul pe care unii chiar îl regretă. 

Dincolo de asta, familiile se chinuiau să crească mai mulți copii cu tot mai puține resurse, așa încât fiecare căuta să se descurce cum putea. Dacă-i întrebi pe cei care au trăit mare parte din viață în anii comunismului, îți vor spune că oamenii erau foarte buni și se ajutau foarte mult între ei, că erau mai săritori decât după revoluție, atâta doar că acest ajutor nu avea legătură cu bunătatea, ci cu interesul, fiecare având interesul de a-și ajuta cunoștințele, vecinii, astfel încât aceștia să se simtă la rândul lor datori și să se revanșeze cum vor putea.

Exista un “comerț” subteran cu ce nu se găsea sau nu era suficient în magazine și toată lumea “ungea” pe oriunde se putea, doar, doar o mai pica ceva. Comportamente de genul “mă bag pe linia de tramvai, că știu pe cineva la poliție și doar dau un telefon” sau “nu stau la coadă, că știu pe cineva dincolo de ghișeu și mă va băga în față” și multe, multe altele care presupun încălcarea regulilor, oricât de mărunte ar părea ele, lipsa de respect față de cei care le respectă, stilul ăsta “descurcăreț” al românului atât de lăudat în anumite medii, nu sunt altceva decât continuarea luptei pentru “a te descurca” în vremuri în care asta era esențial pentru supraviețuire sau un trai ceva mai decent. 

Corupția nu a fost inventată după revoluție, nici gând, ea stăpânea fiecare colțișor de Românie dinainte de 1989, pentru că toată lumea dădea ceva undeva pentru a obține altceva, cam orice putea deveni o monedă de schimb, de la mâncare la becuri și șuruburi, iar la cel mai mare preț erau “relațiile”. Aceste prietenii, însă, nu erau nici pe departe atât de solide atunci când se punea problema unui denunț, când erai forțat să demaști vreun comportament anticomunist sau exista o cât de mică amenințare la libertatea sau la siguranța familiei, situații care nu erau tocmai rare.

În umbra marelui plan m-a impresionat nu doar prin întâmplările povestite, pe care le regăsim și în alte producții culturale cu teme din perioada comunistă, ci prin psihanaliza generațiilor “afectate”.

Regizoarea Catinca Drăgănescu apelează la gândurile și emoțiile personajelor, introducând în piesă pasaje din fluxul conștiinței, un mecanism dramaturgic pe care-l numește “stream of conscious”. Aflăm, astfel, cum se simte o femeie obligată să se căsătorească pentru a fi protejată de o eventuală sarcină nelegitimă, cum își percepe viața o mamă a patru copii, măritată cu un bărbat insensibil, cu ce spaimă și nemulțumire își trăiește sarcina o tânără care rămâne gravidă chiar înainte de a intra la facultate, cât de răi erau oamenii atunci când a-i ajuta pe ceilalți implica să se pună pericol pe ei, iar aceste momente sunt revelatoare și tulburătoare.

Evident, sentimentul predominant este frica. Securitatea putea veni oricând să te ia la un interogatoriu, nici nu era nevoie să faci mare lucru, putea fi legat de o rudă plecată din țară sau se întâmpla să știi că cineva făcuse sau încercase să facă vreun avort, așa că era esențial să te ferești de ceilalți și să știi cât mai puține despre ei, dar și să fii gata să-i trădezi oricând pentru a-ți salva pielea.

Relațiile de familie zugrăvite în piesă sunt încordate…părinții trudesc, dar nu știu dacă la alimentara vor găsi ceva să pună pe masă, soții nu-și permit să se manifeste carnal ori de câte ori ar vrea, că au și-așa destule guri de hrănit, rudele nu sunt întotdeauna de încredere, oricine poate colabora cu securitatea și nici n-o să știi de unde ți se trage.

Adăugați la aceste frustrări, frici și nemulțumiri, lipsurile și dorințele puse în sertar pentru totdeauna și aveți paleta emoțiilor negative care dominau viața de zi cu zi.

Toate aceste emoții s-au impregant în oameni și i-au transformat. România e precum copilul care crește într-o familie abuzivă și care, la maturitate, caută să reproducă aceleași coordonate emoționale din copilărie, pentru că sunt singurele pe care le cunoaște. Așa se explică de ce foarte mulți încă mai cred că era mai bine atunci, de ce, imediat după revoluție, aceiași comuniști au preluat frâiele votați în procente generoase și de ce majoritatea alegătorilor din România aleg pe cei care “dau”. Și să nu uităm nici de “sensibilitatea” oamenilor la manipulările emoționale din categoria naționalism, drame ale politicienilor corupți, cărora aproape li se plânge de milă, în loc să fie sancționați. Toate astea sunt “rețete” din vremea comunismului când discursul naționalist era la apogeu, iar pe “șemecherii” care aveau puterea nu îndrăznea nimeni să-i pună la colț. România încă răspunde la ele nu din prostie, ci pentru că aceste manipulări o mint frumos, așa cum a fost obișnuită zeci de ani.

Ultima generație din piesă este o generație debusolată, o generație care nu-și găsește identitatea și nu se regăsește într-o țară croită strâmb, o generație căreia i se aruncă “noi atât ne-am priceput, faceți voi mai bine”, dar care nu are încă puterea să lupte eficient cu caracatița post-comunistă. Și se întreabă plângând de ce e așa de greu și ce poate face într-o societate cu modele falimentare care, însă, ține cu dinții de ele.

În umbra marelui plan este o lecție care ne spune că nu poți să știi încotro până nu înțelegi de unde vii, iar primul pas este tocmai înțelegerea trecutului, a cauzelor și a faptului că umbra dictaturii și a comunismului este încă așternută peste România.

Cei mai mulți dintre noi suntem, probabil, deja sătui de filme, cărți, piese cu comunism, dar cred că suntem departe de a ști cu adevărat ce-au însemnat și ce consecințe au adus cu sine deceniile de dictatură.

Foarte mulți tineri se întreabă mirați cum puteau oamenii trăi în acele vremuri, cum de nu comentau și nu schimbau regimul, cei mai puțin tineri se mulțumesc cu a fi trăit atunci și acum și a face simple comparații materiale.

Eu însămi am prins și perioada de dinainte de revoluție și trăiesc din plin tranziția, dar mi-au trebuit, se pare, mulți ani, până recent, pentru a-mi pune anumite întrebări și a căuta să înțeleg că abuzarea psihică, fizică și emoțională a unui popor nu se vindecă doar prin înlăturarea abuzului, e nevoie să reînvețe ce înseamnă corectitudinea, curajul, încrederea, empatia, dorința de evoluție și multe alte trăsături și comportamente care, ca nație, momentan, ne cam lipsesc.

Cu atât mai mult îi aplaud din tot sufletul pe tinerii actori despre care aș zice că sunt născuți după revoluție și n-au prea gustat prea mult comunism, dar care au pătruns în miezul acelor vremuri, înțelegându-le fricile, alegerile, angoasele, și le-au redat în piesă mai bine chiar decât cei care le-au trăit. Fiecare dintre ei joacă mai multe roluri, redau, în unele scene, gândurile altui personaj care-și joacă rolul în acest timp – scene foarte inspirate și emoționante! – cântă, dansează și modifică decorul.

Chapeau bas! pentru regizoarea Catinca Drăgănescu, spectacolul este teatru, coregrafie, muzică și scenă în scenă, cum spuneam, o muncă titanică, sunt sigură, dar rezultatul este pe măsură!

Piesa este pusă în scenă de Reactor din Cluj, am văzut-o în cadrul UnderCloud 2018, dar va mai fi prezentă în București în această toamnă cel puțin în cadrul Festivalului Național de Teatru.

În umbra marelui plan
Regia și dramaturgia: Catinca Drăgănescu
Cu: Raluca Mara, Oana Mardare, Paula Rotar, Doru Taloș
Scenografia: Anda Pop
Asistență creativă: Catrinel Bejenariu
O producție Reactor de creație și experiment, 2018

Sursă fotografii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.