Condamnați la moarte încă de dinainte de a ne naşte. Veranda cu frangipani de Mia Couto

Şi dacă nu l-aş fi “întâlnit” deja pe Mia Couto cu Confesiunile leoaicei, dar auzeam un titlu precum Veranda cu frangipani, aş fi trecut-o imediat pe lista de citit. Romanul a apărut la Editura Art în 2008, dar n-am ştiut de el, iar la vremea respectivă nu aveam o obsesie cu frangipani, pe care am dezvoltat-o de doar câţiva ani.

Frangipani sau plumeria este un arbore care face nişte flori absolut superbe, de diferite culori, cu un parfum îmbătător. Prima dată le-am văzut în Grecia şi m-am îndrăgostit de ele, iar anul trecut am reuşit să găsesc și la noi frangipani în ghiveci. Îl vedeți în poză pe cel care tocmai a ales să înflorească pentru prima dată de când este la mine, să-mi coloreze și să-mi parfumeze articolul Grin

Aşadar, după ce am fost impresionată de Confesiunile leoaicei, am căutat și alte cărți de Mia Couta, iar când am mai văzut şi titlul celeilalte cărţi apărute la noi, n-am mai stat deloc pe gânduri!

Ermelindo Mucanga a murit şi se odihneşte la rădăcina unui frangipani, ales deloc întâmplător, pentru că acest arbore semnifică în unele culturi nemurirea, în altele spiritualitatea, având oricum un loc special în zona templelor şi fiind strâns legat de călătoria spiritului. Ermelindo este un xípoco, adică un suflet rătăcitor între lumi, pentru că nu a avut parte de funeralii, dar acceptă închisoarea mormântului, nu bântuie pe nimeni, fiind mulţumit cu rolul lui de umbră singuratică, până într-o zi, când cei vii şi-au amintit de el şi au decis să-l decoreze ca erou.

Pentru a-şi recăpăta liniştea are o singură soluţie: să se întrupeze într-un om care urmează să moară curând pentru ca, după încă o moarte, să-și găsească pacea. Află de la un pangolin, un animal fantastic ce trăiește pe lângă morți, că va veni în curând un poliţist trimis să investigheze o crimă petrecută în azilul de lângă “mormântul” lui Ermelindo, care va fi la rândul lui omorât peste şase zile.

Polițistul Izidine Naíta a venit cu misiunea precisă de a afla cine l-a omorât pe directorul azilului, Vasto Excelêncio, şi îşi începe ancheta cu interogatorii printre bătrânii din azil. Misiunea se dovedeşte a fi mai grea decât putea bănui, dar nu din lipsă de suspecţi, ci pentru că, în mod surprinzător, toată lumea susţine că l-ar fi omorât pe Excelêncio.

Intriga poliţistă este doar un pretext pentru Couto să ne vorbească despre suferinţele mozambicanilor, despre violenţele istoriei care şi-au pus amprenta asupra sufletului lor şi despre miturile în care cred. Foarte interesant mi s-a părut felul în care mozambicanii se raportează la dominaţia portugheză, interpretând totul într-o dimensiune spirituală.

Portughezul, sărmanul, încă se agaţă de această iluzie. Noi n-am fost înfrânţi de arme. Ceea ce s-a întâmplat a fost că noi, mozambicanii, am crezut că spiritele celor care soseau sunt mai bătrâne decât ale noastre. Am crezut că vrăjile portughezilor sunt mai puternice. De aceea i-am lăsat să ne conducă.

Am regăsit în Veranda cu frangipani aceeaşi scriitură plină de metafore ca în Confesiunile leoaicei, parcă ceva mai puţină poezie, dar mai multă magie. Personajele par fiinţe neobişnuite sau dotate cu puteri supranaturale, dar sunt doar forme de a exprima viaţa, aşa cum este ea pentru toată lumea.

Navaio, “copilul-bătrân”, suferă de “boala vârstei anticipate” şi a început să îmbătrânească de îndată ce s-a născut, este cu fiecare clipă mai bătrân şi mai neputincios şi susţine că Excelêncio a fost condamnat la moarte încă de dinainte de a se naşte. Ca, de-altfel, toți oamenii și cum spunea și Marin Sorescu: “Cred ca m-am imbolnavit de moarte/ Intr-o zi/ Cand m-am nascut”.

Un alt locuitor al azilului, bătrânul portughez, este ataşat de Mozambic cel puţin la fel de mult ca localnicii, iar frangipani înseamnă, pentru el, sentimentul trecerii timpului, parfumul florilor lui vindecându-i nostalgia vremurilor trecute.

Nhonhoso nu-i suportă pe albi şi povesteşte legende mozambicane despre facerea lumii, iar Nãozinha se autoproclamă vrăjitoare, dar  este doar o femeie abuzată, care a suferit atât de mult încât, pentru a rezista, se transformă în apă, pentru că “doar apa poate fi lovită fără să fie rănită”.

Recomand din tot sufletul romanul lui Mia Couto care este plin de magie, de poveşti încărcate de semnificaţii şi cu pagini îmbibate în parfum de frangipani, iar eu abia aştept să mai apară ceva de scriitorul mozambican.

Viaţa e cel mai mare bandit: ştim că existăm doar când trecem prin spaime şi ambuscade.

Totul are un motiv: viaţa mea a fost un drum de-a-ndoaselea, o mare care s-a vărsat într-un râu.

Vreau să am pacea de a aparţine unui singur loc, vreau liniştea de a nu-mi împărtăşi memoria. Să fiu cu totul într-o singură viaţă. Şi să am astfel siguranţa că mor o singură dată. Mi-e greu să trec prin atâtea morţi minuscule, pe care numai noi le observăm, în intima obscuritate din adâncul nostru.

– Marea face zgomotul ăsta?
– Nu este marea. Zgomotul ăsta e chiar noaptea. Acolo de  unde vii, demult n-ai mai auzit noaptea.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.