Nevoia noastră de consecinţe. Piesa de teatru Refugiul

“Refugiul  este un thriller sci-fi despre efectul tehnologiei și al lumii virtuale asupra personalităților, gândurilor și viselor noastre. Un spectacol despre explorarea consecinţelor trăirii online a celor mai întunecate dorinţe personale.” (pagina de internet a Teatrului Odeon)

Evident, mi-au sclipit ochii imediat şi, când am mai văzut că e şi cu Nicoleta Lefter, n-am mai stat pe gânduri.

Piesa este un puzzle pe care-l înţelegi la final privind în sens invers, la fel cum ar trebui, probabil, privit şi jocul actorilor, dar despre asta ceva mai târziu. Mai întâi o introducere în poveste: într-un viitor nu foarte îndepărtat, în Infer (un urmaş al internetului), este creat un spaţiu virtual denumit Refugiul, în care oamenii intră, îşi construiesc identităţi noi şi pot experimenta alte realităţi în care nu doar că pot fi cine vor, dar pot face orice vor având ocazia de a da curs celor mai nocive, păcătoase şi periculoase instincte şi dorinţe, pe care în viaţa reală nu le pot experimenta din cauza constrângerilor morale, etice şi din cauza consecinţelor. Nu există acţiune sau inacţiune în viaţa reală care să nu aibă consecinţe, iar Refugiul promite un spaţiu fără consecinţe. Ce poate fi mai eliberator de-atât?!

Spaţiul este creat de către Dl. Sims şi, deşi marketingul spune că ai voie să faci orice, în acest spaţiu există totuşi nişte reguli, aş zice anume gândite pentru a scoate ce e mai rău din participanţi. Mai mult decât vizitarea spaţiului, este permisă retragerea definitivă în această realitate virtuală, corpul fizic fiind menţinut în viaţă prin nişte aparate, iar cei care iau această decizie sunt numiţi Spectre (ceea ce mi-a adus aminte de filmul Surrogates).

Dau aceste detalii mai ales pentru că piesa se desfăşoară într-un ritm destul de alert încă din primele minute şi mie mi-a luat ceva timp să integrez informaţiile concrete pentru a putea înţelege mai departe care sunt mizele poveştii.

Sims este anchetat de detectivul Morris, care doreşte să închidă spaţiul, susţinând că este periculos şi că nu este în conformitate cu legislaţia existentă în acel viitor şi aplicabilă acestor lumi virtuale. În timp ce creatorul îşi susţine nevinovăţia şi-şi apără creaţia, demonstrând că este un spaţiu benefic celor care, la fel ca şi el, se confruntă cu impulsuri pedofile şi care doresc să rămână integri şi să nu pună pe nimeni în pericol, Morris caută să-i demonstreze că însăşi descătuşarea instinctelor, oricare ar fi ele, este periculoasă pentru participanţi.

Alternând între realitatea în care cei doi se înfruntă şi aduc argumente şi spaţiul virtual în care vedem cum Sims, Papa în Refugiu, conduce direct sau din umbră tot ce se întâmplă în camera virtuală, aflăm că, într-adevăr, întâmplările din acest spaţiu au, mai devreme sau mai târziu, un corespondent în viaţa reală a unora dintre cei care intră şi devin dependenţi.

Iris, fetiţa virtuală preferată a lui Papa, emoţionează pe oricine intră în cameră, indiferent dacă în viaţa reală e femeie sau bărbat. Nu ştim nici dacă Iris în afara Refugiului este o femeie senzuală sau vreun domn cu burtă şi chelie, dar reacţiile tuturor personajelor în raport cu Iris m-au făcut să mă gândesc că, dacă în ce-l priveşte pe Sims, pedofilia a fost cea care l-a animat pentru a construi acest loc, cei care vin şi rămân în Refugiu nu caută domolirea unor anume porniri, fie ele sexuale sau criminale.

Nevoia de afecţiune, de puritate şi de naivitate îi roade pe dinăuntru şi caută să-şi umple acest gol interior în plan virtual. Nu am văzut pedofilia ca temă în sine în piesă, deşi este motivul pentru care a apărut Refugiul şi ceea ce pare să-i aducă succesul, Iris simbolizând, de fapt, privirea inocentă, afecţiunea nealterată şi, mai ales, nevoia de protecţie. Deşi jocul ei este combinaţia perfectă între inocenţă şi senzualitate, Iris este o fetiţă care descoperă lumea şi puterea pe care o poate avea asupra celorlalţi prin erotism, aşa încât, dacă astfel obţine atenţie, aşa se va comporta. Şi totuşi, ea nu trebuie să crească, pentru că “doar copiii aud anumite sunete”.

Piesa este, bineînţeles, un avertisment despre ce înseamnă dependenţa de online care duce la pierderea legăturilor cu realitatea, dar nu insist prea mult pe această idee, foarte analizată de-altfel, pentru că încep să-mi dau seama că, atunci când n-a existat internetul, au fost în mod cert alte forme prin care cei care simţeau nevoia să se retragă din realitatea nemulţumitoare reuşeau să o facă şi să exagereze dincolo de ceea ce considerăm normal şi chiar necesar uneori. De-asta am găsit că este mai important să vedem mai degrabă de ce oamenii au nevoie de astfel de spaţii, ce le lipseşte pentru a fi şi a rămâne conectaţi în mod real şi mulţumitor la viaţă.

În titlul articolului am pus revelaţia pe care piesa mi-a produs-o. Am urmărit serialul WestWorld, m-a prins şi mi-a provocat întrebări peste întrebări, dar mi-a arătat şi unele răspunsuri. Una din întrebările rămase însă fără răspuns era de ce personajul lui Ed Harris, Man in Black, revine mereu la Dolores pentru a o chinui. Nu pricepeam sub nicio formă repetiţia ritualului din perspectiva omului venit în WestWorld. Bun, căuta să găsească labirintul, să descopere mai mult decât vedea, miza jocului, dar s-o tot chinuie pe Dolores nu ducea la nimic de genul ăsta.

Woodnut, personajul jucat de Ionuţ Grama în Refugiul, spune la un moment dat că după un act violent şi crud, victima revenea apoi la fel de zâmbitor ca înainte, agresorul repeta cruzimea, dar din nou, personajul atacat revenea zâmbitor…de ce agresorul simţea nevoia să reia mereu atacul asupra aceleiaşi victime?! Pentru că simţea nevoia să se întâmple ceva, să se schimbe ceva, simţea nevoia ca actul lui, aşa criminal cum era, să producă consecinţe.

Deşi atracţia spre Refugiu este justificată de către personaje prin însăşi absenţa consecinţelor, prin posibilitatea de a face orice fără a exista consecinţe care să-l oprească, se pare, totuşi, că în noi există nevoia de consecinţe, nevoia să producem schimbare, să transformăm ceva în altceva.

Personajul Iris, copila femeie, a fost şi cel mai impresionant joc actoricesc piesă. Sandra Ducuţă a convins şi spectatorii să pătrundă în Refugiu fie pentru a se încărca de emoţie şi naivitate, fie pentru a o salva de-acolo.

După ce-am văzut-o pe Nicoleta Lefter în “Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva” şi în “Un tramvai numit dorinţă”, este una dintre actriţele mele preferate şi deja un criteriu pentru alegerea unor piese (distribuţia nu e  singurul criteriu, dar când se întâmplă să joace un actor în al cărui joc am încredere, alegerea e sigură). Aşadar, am pornit cu aşteptări mari în ce-o priveşte pe Nicoleta Lefter şi trebuie să spun că jocul ei m-a nedumerit puţin pe parcursul piesei. La final, însă, m-am gândit că, aşa cum spuneam, şi jocul trebuie privit invers. Morris, jucat de Nicoleta Lefter, trebuie să fie un personaj dur, este autoritatea care are grijă să păzească omenirea de pericolele Infer-ului, dar Morris este în acelaşi timp o fetiţă al cărei tată a fost devorat de Refugiu, este un om care are la rândul său nevoie de afecţiune şi inocenţă. Şi-a pus armura peste prea multă emoţie, dorindu-şi prea mult să-i salveze pe toţi.

Aproape toate personajele au cel puţin două personalităţi, una reală şi una virtuală, jucate fiecare de alt actor, şi, totuşi, atât de bine şi-au jucat fiecare rolul, încât chiar şi acum, în timp ce scriu, stau puţin să mă gândesc cine era cine.

Cum pui în scenă sub forma unei piese de teatru un thriller SF?! Ei bine, cine doreşte, să ia lecţii de la regizorul Horia Suru. Totul, de la decorul neobişnuit, cu păpuşi suspendate, cu panouri mari, unele dintre ele fiind oglinzi care separă lumea reală de cea virtuală, la luminile care creează o atmosferă futuristă şi destul de înfiorătoare şi până la muzică, este menit să te poarte în realităţile piesei şi în tenebrele, dar şi în luminile minţii şi sufletului uman.

Piesa s-a jucat în Statele Unite şi la Londra, iar scriitoarea Jennifer Haley a fost nominalizată pentru mai multe premii.

Un lucru e sigur: eu mi-am propus să revăd piesa, acum după ce ştiu povestea şi am văzut tot puzzle-ul, pentru că sigur mai sunt acolo nişte ceva-uri care mi-au scăpat. Dacă la o a doua vizionare voi avea percepţii noi, va urma un later edit.

Până atunci, însă, vă recomand să mergeţi la Teatrul Odeon la Refugiul.

Refugiul de Jennifer Haley, traducerea Ionuţ Grama
Distribuţie
Morris: Nicoleta Lefter
Sims / Papa: Mugur Arvunescu
Doyle: Cezar Antal
Iris: Sandra Ducuță
Woodnut: Ionuț Grama

Regia: Horia Suru
Decorul: Maria Miu
Costumele: Diana Sav
Muzica: Silent Strike
Visuals: Dan Basu
Light design: Diana Miroșu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.