Whiplash – Între pasiune şi obsesie

Whiplash (2014)
Regie: Damien Chazelle
Scenariu: Damien Chazelle
Distribuţie: Miles Teller, J. K. Simmons, Paul Reiser

Whiplash este un film care reuşeşte să te păcălească şi apoi te pune pe gânduri. Te introduce într-o lume, în care lucrurile par să meargă numai după nişte (supra)reguli pe care, poate, în viaţa de zi cu zi le-ai respinge, te face să crezi că aşa stau lucrurile, după care te trage câţiva paşi înapoi, îţi arată alt unghi şi începi să-ţi pui întrebări.

Andrew Nieman (Miles Teller) este student la Conservator, pasionat de muzică şi gata să facă orice pentru a-şi îndeplini visul de a deveni un toboşar care să răstoarne lumea muzicii, mai exact a jazz-ului. Remarcat de Terence Fletcher (J. K. Simmons), intră în trupa acestuia şi am putea crede că este începutul unei frumoase prietenii sau, cel puţin, ucenicii.

Fletcher, însă, are un stil mai aparte de a preda muzica, cam tot ce nu ne-am dori de la un profesor. Rolul său este al unui anti-erou, menit să te convingă că doar aşa se face treabă. Scoate untul din ei – şi la propriu şi la figurat, numai că, la propriu, e vorba de sângele care sare din palmele toboşarului pe tobe -, îi critică, le vorbeşte urât, îi jigneşte, îi loveşte şi le transmite un constant dispreţ…ce să mai, “îi ambiţionează”.

Brody-Whiplash-1200

Pentru că am trecut de faza în care mă atrăgeau anti-eroii şi pentru că nu mai cred nici în ruptul capului în beneficiile unei astfel de atitudini, în ambiţionare fără încurajare, din contră, sunt convinsă că un om scoate ce e mai bun din el într-un climat liniştit, atunci când este susţinut, am fost iritată încă de la început de metodele lui Fletcher. Anticipam că scopul filmului este să demonstreze că numai prin suferinţă se ajunge la performanţă şi deja îl priveam cu scepticism.

Din fericire, însă, Whiplash oferă surprize, răsuciri de situaţie pe care nu le anticipam Grin

Totuşi, filmul este echidistant, nu tranşează, doar oferă mai multe perspective, iar personajelor suficiente laturi sau evoluţii încât să lase fiecărui spectator libertatea de a pleca acasă cu varianta sa de poveste. Spun asta pentru că am tot citit despre “morala” filmului, cum că numai dedicarea totală şi chinul pot da naştere excepţionalului şi că, deci, un profesor ca Fletcher este o mană cerească pentru un artist talentat.

Eu am plecat acasă reflectând la ce înseamnă educaţia, indiferent de domeniu şi rămân la părerea că, oricât de specializată ar fi, trebuie să te înveţe mai mult decât performanţa brută, dusă la extrem, să-ţi ofere şi o lecţie sau chiar mai multe lecţii de viaţă, inclusiv pe aceea că, probabil, obsesiile duc la minuni, dar numai în cazuri rare, pentru că, în realitate, obsesia, exagerarea face să se dilueze scopul artei, al unui talent şi poate chiar să altereze o aplecare.

E drept că suntem obişnuiţi, din biografiile artiştilor geniali, să ne raportăm la excepţional prin laturile nebunatice, egocentrice şi obsesiile lor, pentru că acestea ne atrag, ne rămân în minte, mai ales dacă ne putem scuza insuccesele şi mediocritatea în acest fel şi mi-am amintit de ce scria Octavian Paler în Scrisori imaginare:

Şi pentru mulţi nebunia lui Van Gogh a devenit o problemă mai interesantă decât arta lui Van Gogh. El nu mai e o operă. E un “caz”.[…] Dar nu de interesul ştiinţei e vorba, ci de insistenţa cu care unii ţin să ni-l explice pe Baudelaire prin sifilis şi pe Van Gogh prin nebunie. Nu cumva această pasiune suspectă ascunde ceva? Prea lungă lista celor despre care ni se reaminteşte mereu că au murit nebuni, că s-au sinucis sau au suferit de diverse boli […] Căci mediocritatea despre care dumneavoastră (Camus) spuneţi undeva că vrea să dăinuiască prin toate mijloacele, inclusiv bronzul, nu se mulţumeşte să dăinuiască. Uneori se simte ofensată. Şi pentru că nu-i poate contesta geniului valoarea, îi contestă sănătatea.[…] Ei pun suferinţa deasupra operei nu ca să admire eroismul celor care au înfruntat aceste suferinţe, ci pentru a căpăta dreptul să-i compătimească în loc să-i invidieze.

Să nu ne îmbătăm, totuşi, cu apă rece. Nu acestea definesc geniul şi nici nu putem spune că noi am fi scutiţi, în vieţile noastre mediocre, de nebunii, de boli sau, în nota filmului, de exagerări şi obsesii.

Revenind la Whiplash şi la performanţă, în artă sau în alte zone, chiar nu cred că nu se poate crea frumos, durabil, excepţional şi cu o abordare mai echilibrată. Este nevoie de voinţă, de muncă, dar şi de un echilibru, de o pasiune pentru activitatea în sine, nu doar obsesia performanţei, a succesului, de dorinţă şi plăcere simple, pur şi simplu de bucuria respectivei preocupări, care să depăşească nevoia de apreciere, de recunoaştere şi competitivitatea.

Şi consider că filmul mi-a oferit, prin final, tocmai “confirmarea” acestei idei, pentru că, după o relaţie tensionată profesor – elev, cei doi se regăsesc, până la urmă, uniţi de pasiunea pentru muzică şi cedează în faţa ei.

J. K. Simmons şi-a meritat pe deplin Oscarul, a jucat perfect un personaj măcinat de propriile limite, un profesor nonconformist, care nu-şi înţelege rolul, se cramponează în el şi persistă în ciuda faptului că mai multe întâmplări ar fi trebuit să-i deschidă ochii.

Muzică, nebunie, pasiune, joc actoricesc foarte bun într-un film alert care-ţi învârte rotiţele în mai multe sensuri, deci recomand Smile

One comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.