N-aş putea spune de ce, de-a lungul timpului, l-am tot omis pe Paler…Singura carte de-a lui pe care am citit-o a fost Don Quijote în Est, acum vreo 10 ani. Mi-a plăcut şi mi-am spus mereu că am să mai citesc şi altele. Mama i-a devorat toate cărţile şi, cum apărea ceva de Paler, mă străduiam să cumpăr înaintea ei şi să-i fac o surpriză. Ultima dată când am fost acasă am zis: “ia dă-mi şi mie câteva că tot îmi propun să citesc şi uit de fiecare dată să iau la mine din ele.” Şi tare bine am făcut.

A fost ca o gură de aer proaspăt în realitatea îmbâcsită care am senzaţia că se îmbâcseşte pe zi ce trece…

În contact, prin intermediul rândurilor, cu un om care a iubit atât de mult viaţa, nu poţi să te simţi altfel decât senin, împăcat şi plin de energie. Nu spun degeaba “în contact”, pentru că, poate şi datorită structurii cărţii, scrisori către personalităţi ale literaturii şi filosofiei, lectura cărţii este simţită ca o destăinuire adresată cititorului…am avut sentimentul unei călătorii cu trenul, în acelaşi compartiment cu autorul care ar povesti ce le-ar scrie/spune unor personalităţi admirate sau nu chiar de către el.

Nevoia de iluzii şi de visători precum Don Quijote, mediocritatea şi tendinţa acesteia de a judeca geniile  şi de a le “justifica” operele prin problemele de sănătate, rădăcinile artei în nefericire şi suferinţă, singurătatea, iubirea, religia, înţelepciunea, dualismul…despre acestea şi încă altele vorbeşte Paler în scrisorile imaginare.

În ciuda temelor foarte serioase şi care ar putea genera stări de melancolie şi frustrare, deşi cu luciditate judecă şi condamnă tot ce umbreşte sau împiedică posibilitatea de a iubi viaţa şi a ne bucura de ea, autorul reuşeşte să evidenţieze în toate jumătatea plină a paharului…uneori, prea mult…şi asta ar fi o critică pe care i-aş aduce-o referitor la această carte: caută prea insistent latura pozitivă şi nu întotdeauna verosimil. Am mai avut, uneori, senzaţia că, din dorinţa de a evita extremele, se plasează cam mult pe linia mediană, susţinând teze contradictorii fără a declara o opţiune. Ca să-mi fac o părere în privinţa asta, va trebui să mai citesc şi alte cărţi pentru a vedea dacă a fost doar o senzaţie a mea sau nu şi pentru a mă lămuri care e scopul sau efectul, dacă o voi regăsi şi în alte scrieri.

De multe ori, pe parcursul scrisorilor, Paler pune întrebări, mai mult sau mai puţin retorice, aşa încât, pe lângă plăcerea lecturii şi o concentraţie mare de idei interesante, generează, cred, în fiecare, alte şi alte întrebări, iar nevoia de analiză nu încetează la terminarea cărţii.

“Şi pentru mulţi nebunia lui Van Gogh a devenit o problemă mai interesantă decât arta lui Van Gogh. El nu mai e o operă. E un “caz”.[…] Dar nu de interesul ştiinţei e vorba, ci de insistenţa cu care unii ţin să ni-l explice pe Baudelaire prin sifilis şi pe Van Gogh prin nebunie. Nu cumva această pasiune suspectă ascunde ceva? Prea lungă lista celor despre care ni se reaminteşte mereu că au murit nebuni, că s-au sinucis sau au suferit de diverse boli […] Căci mediocritatea despre care dumneavoastră (Camus) spuneţi undeva că vrea să dăinuiască prin toate mijloacele, inclusiv bronzul, nu se mulţumeşte să dăinuiască. Uneori se simte ofensată. Şi pentru că nu-i poate contesta geniului valoarea, îi contestă sănătatea.[…] Ei pun suferinţa deasupra operei nu ca să admire eroismul celor care au înfruntat aceste suferinţe, ci pentru a căpăta dreptul să-i compătimească în loc să-i invidieze.”

“M-am întrebat atunci dacă nu cumva e nevoie să suferim ca să discutăm serios despre fericire. Dacă nu cumva drumul spre Paradis trece obligatoriu prin Infern. Numai cel care a cunoscut deznădejdea poate înţelege violenţa luminii din pictura lui Van Gogh. Cine a coborât o dată în Infern va şti să preţuiască un răsărit de soare.”

“În această lume există mai multe lucruri de admirat decât de dispreţuit; şi oricum este singura pe care o avem.”

“Sisif îşi ia revanşa asupra destinului iubind muntele pe care urcă. Tot suindu-şi stânca, a avut timp să se gândească la muntele său şi la sine şi a învăţat să înţeleagă frumuseţea dureroasă a unui răsărit de soare.”

“Cineva care-şi explică deznădejdea e un om care încă mai speră, în ciuda faptului că declară altceva. Nimeni nu dispreţuieşte mai mult iubirea decât cineva care a dorit-o cândva excesiv.”

“Am ajuns să mă întreb dacă nu cumva ne naştem fără destin, dar treptat căpătăm unul: memoria noastră.”

“E adevărat că o dreptate postumă nu mai valorează nimic pentru cei care au fost nedreptăţiţi, dar valorează enorm pentru cei care învăţăm istoria.”