Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrânire

Dintre romane publicate de Andreï Makine sub pseudonimul Gabriel Osmonde, Editura Univers a tradus şi publicat la noi trei: Alternaştere, Lucrarea iubirii şi Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrânire. Aceasta ar fi ordinea în care le-am citit (când e vorba de Makine, nu puteam rata vreuna) şi îmi vine mai uşor să încep cu ultima, deşi trebuie să spun că mi-a plăcut cel mai puţin dintre ele.

Laura Baroncelli are patruzeci şi nouă de ani, decide să se sinucidă şi pune la punct ultimele detalii, dar o întâmplare măruntă o împiedică. O amprentă de picior pe gresie, într-o cameră în care nu intra nimeni, devine un mister care-i stârneşte curiozitatea şi –  nu m-aş fi gândit – probabil că, atâta timp cât rămânem curioşi, viaţa încă mai are un sens pentru noi.

Amânarea momentului nu înseamnă nimic, ba chiar ar putea fi utilă pentru a se asigura că totul în urma ei rămâne curat. Plătise datoriile lăsate de soţul ei, lăsase registrele afacerii în ordine, dar asta nu era tot, trebuia să cureţe din toată casă orice urmă a ultimei umilinţe. “Nu mai era nimic dezagreabil sau jenant de descoperit în această casă”, până îi vine în minte că încă nu verificase cărţile din bibliotecă, posibile ascunzători de scrisori de dragoste, bileţele martore ale trădării.

La foarte scurt timp după ce a aflat că este înşelată,“soţul murise chiar înainte de momentul adevărului pe care ea sperase că-l va trăi cu el, momentul când el i-ar fi mărturisit, poate, totul, când ea l-ar fi iertat.” Puţin câte puţin înţelege, însă, că nu era o întâmplare, că întreaga ei viaţă fusese o minciună, încă de la începutul căsniciei.

Nu este drama unei femei rănite de infidelitatea soţului, este povestea unei femei care a renunţat să mai fie ea. Constrânsă la a nu mai gândi, la a nu mai medita, amânându-şi fără termen şi sfârşind prin a-şi lăsa deoparte pasiunea pentru filosofie, pentru că o astfel de atitudine nu se potrivea stilului de viaţă pe care soţul îl impusese, Laura s-a pierdut pe sine. Înşelată de soţ, nerespectată de fiica lor care o acuză că este motivul ratării tatălui său, se trezeşte într-o realitate care nu are nimic comun cu ceea ce a crezut şi a sperat că trăieşte.

În plus, infidelitatea transformă retroactiv tot ceea ce ştia despre rolul ei şi îi conferă, de fapt, un nou rol pe care nu l-a cunoscut.

Trădarea lui nu se adaugă la viaţa lor, ci îi schimbă complet sensul. De la vârsta de douăzeci şi doi de ani, ea a trăit aşadar o viaţă misterioasă în care corpul ei, timpul ei, chiar prezenţa ei participau fără ca ea să ştie, la un joc de întâlniri, conversaţii, escapade amoroase, plăcere, alibiuri mai mult sau mai puţin ingenioase, călătorii. Ea devenea un obstacol, apoi plăcerea de a ocoli acel obstacol, sursa unei uşoare remuşcări, adesea chiar un punct de comparaţie, căci greutatea corpului ei sublinia cu siguranţă, subţirimea corpurilor tinere şi uşoare. Fără să ştie, ea avea un rol şi îl juca, precum o hipnotizată care, inconştientă, îndeplineşte gesturile comandate.
A trăit o viaţă care-i era, de fapt, necunoscută. Viaţa alteia.

Acţiunea romanului este una dintre cele mai slabe din cele construite de Makine în cărţile sale, recunosc că nu am gustat soluţia la problemele Laurei, că modalitatea în care are loc regăsirea femeii analitice şi idealiste care a supravieţuit în ea nu-mi pare plauzibilă, dar, până la urmă, nu ăsta este scopul poveştii, ci doar contextul şi pretextul pe care scriitorul le foloseşte pentru a face o incursiune în trecutul, în sufletul personajului şi în societatea de astăzi. Romanele publicate sub numele Gabriel Osmonde au toate în comun demascarea unor realităţi care se ascund în spatele unei societăţi aparent minunate, fericite şi pline cu…de toate, posibilităţi care mai de care mai tentante şi mai generatoare de satisfacţie, doldora de orice mai puţin profunzime.

Mai mult ca oricând, omenirea pare să sufere o criză a singurătăţii, mai exact a însingurării, ascunsă în evenimente mondene, în conversaţii banale şi serbede, golite de conţinut personal, în întâlniri în care, de fapt, nu ne întâlnim, în care ce contează rămâne mai mereu nedezvăluit.

Cu timpul, Laura se adaptează acestei vieţi şi renunţă la a mai împărtăşi ce gândeşte, se complace la suprafaţă, păstrând pentru sine rarele momente în care studia viaţa şi oamenii şi ajungea la “formule aforistice care o făceau aproape fericită”.

De atunci, preferă să facă din existenţa lor o materie de studiu şi cu acest preţ devenea viaţa suportabilă.[…]
Înclinaţia filosofică avea în sfârşit atracţia fructului oprit. Serge râsese la început de “filoterie”, cu un râs mai degrabă forţat, apoi se arătase din ce în ce mai ostil, uneori chiar vexat. “Filoteria” deveni atunci un refugiu secret, limbajul intim în care putea să-şi formuleze gândurile…

Scindarea între lumea interioară şi viaţa reală fac din Laura o femeie nefericită, care se minte însă că aşa trebuie să fie viaţa, care caută să se îmbete cu datorii îndeplinite. Avem o viaţă “filosofică” şi una reală, concretă şi cred că una dintre lecţiile pe care existenţa ni le oferă este să le îmbinăm, să nu ne fie teamă să aducem în planul real ceea ce ne tulbură sau, din contră, ne linişteşte şi ne împlineşte, să trăim pe cât posibil în acord cu năzuinţele interioare, cu “formulele aforistice” proprii.

One comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.