Drogul emoţiilor şi universuri ficţionale

universe inside“Trebuie, îmi spuneam eu, să inversăm ordinea lucrurilor: nu evenimentele exterioare provoacă în noi cutare sau cutare sentiment, ci mişcările psihismului nostru determină logica faptelor. Prima impresie, să convenim, este aceea a unei lumi cu susul în jos.

Dar să luăm totul de la început. La fiecare semnal care-i vine din lume, copilul răspunde printr-o mişcare a psihicului său. Schema e clară. Dar, cu vârsta, acest ping-pong, stimul-răspuns, devine din ce în ce mai mijlocit. Apar, mai întâi, reflexele condiţionate care fac din noi nişte roboţi care îşi execută aproape inconştient sarcinile în situaţii tipice: muncă, familie, hrănire, sex, primejdie, teamă etc. Petrecem cea mai mare parte a timpului nostru într-un semi-somn de automate vii.

Istoria omenirii s-ar fi cufundat în această letargie dacă omul n-ar fi elaborat un alt obicei care, încă de la prima lui naştere, devine pentru el un excitant superputernic. Şi aici se ascunde adevăratul efect revoluţionar al teoriei psihologice a lui Godb! Omul, după el, se droghează cu sentimente, cum se droghează cu stupefiante. În timp ce creşte, copilul învaţă toate gamele psihice şi, puţin câte puţin, arta de a interpreta aceste melodii emoţionale devine o plăcere, independentă de conţinutul real a ceea ce simte.

A iubi, a domina, a fi gelos, a nutri gânduri de răzbunare, a ierta, a ispăşi, a se pedepsi, a-şi face sânge rău pentru o vorbă neînsemnată, a rămâne indiferent la suferinţa unui rival, a se delecta cu naivitatea unuia slab de minte, a păcătui pentru a sfida nu ştiu ce sfânt, a risca moartea pentru a tenta fatalitatea, a se înduioşa de soarta sa pentru a putea constata că este mai degrabă de invidiat, a minţi şi a se minţi, a se juca de-a revoltatul, de-a persecutatul, de-a cel neiubit, de-a amantul satisfăcut, de-a părintele care se sacrifică pentru copilul lui, a arde în focul datoriei de care îşi va bate joc mâine, a se lua drept un sfânt, un ticălos, un pocăit, o fiinţă dezaprobată…Toate acestea nu sunt decât o infimă parte a caleidoscopului psihic pe care omul îl tot roteşte, puţin atent la realitatea care îi provoacă emoţiile, atras chiar de efectul pasional al acestui joc.

Da, e un drogat, fiindcă sentimentele au o expresie chimică, aceste fluxuri neîncetate de adrenalină, de dopamină, de oxitocină şi alţi hormoni ne îmbată creierul cu micile lor paradisuri. Dar, repet, nu atât paradisul contează, căci emoţia pe care omul o caută poate fi dureroasă, distrugătoare chiar. Nu, ceea ce primează pentru acest dependent de sentimente este chiar măiestria lui de prestidigitator: ex nihilo sau aproape, ne fabrică o scenă de menaj cu accente raciniene, cu o frază îşi execută un rival sau poate să transforme un loc de parcare într-o dramă sângeroasă.

Mai mult, cum aceste jocuri se petrec mai ales în creierul drogatului nostru, în fantasmele, speranţele, angoasele şi reveriile lui, suntem obligaţi să constatăm că aproape toată existenţa umană e un univers psihic ficţional. În practica mea de psihiatru, am avut un număr impresionant de pacienţi care se delectau cu suferinţa provocată de o gelozie de mult stinsă, dar a cărei arsură o întreţineau cu o încăpăţânare îndârjită. Alţii rejucau de o mie de ori, ca pe o insultă mortală, o ceartă neînsemnată veche de zece ani. Alţii trăiau graţie unui delir care le permitea, în mintea lor, să-şi masacreze fosta soţie, patronul, un şofer care îi depăşise…

Conţinutul factual al acestui teatru, repet, era insignifiant, dar aceşti bărbaţi şi aceste femei se simţeau demiurgi ai unei întregi lumi pe care o fabricau cu ajutorul psihismului lor, aveau în sfârşit un univers care li se supunea, chiar dacă această putere era obţinută cu preţul unor nevroze epuizante. Se descopereau complecşi, aureolaţi de mistere.

Am înţeles şi că psihanaliza, crezul meu la vremea aceea, prospera datorită acestei nevoi de droguri pasionale. Psihanaliştii îi ajută pe pacienţi să coloreze o viaţă destul de ternă, să-şi inventeze un trecut bogat, dramatic, plin de ambiguităţi. Într-o lume robotizată şi uniformă, psihanaliza ne oferă posibilitatea de a ne simţi profunzi, labirintici şi mai ales unici. Este o strategie genială. Drogul costă scump, şedinţele la psihanalişti ar putea să fie comparate cu preţul prizelor de cocaină. […]

Şi prin ce ar fi mai ridicol acest joc decât altul? Şi ce le-aţi putea propune miliardelor de jucători mult mai puţin norocoşi? Sau tuturor acestor bieţi suporteri care se strivesc pe stadioane pentru a urmări mişcarea de du-te-vino a mingii lovite de jucători? Această religie a fotbalului mobilizează substanţa existenţială a milioane şi milioane de oameni, idealul lor de virilitate, extazele lor, visele lor de bogăţie şi de glorie. Poţi să-i deplângi, dar alegerea este, vai, tragic de simplă: este ori asta, ori nimic. Drogul mental al jocului le permite acestor credincioşi să uite de absurditatea vieţii lor. Interziceţi-le acestor zombi ai fotbalului intrarea pe stadioane, se vor cufunda în alcool, în violenţă.

Jocul nu este doar un simplu joc, e natura profundă a omului, care nu găseşte nici un alt sens vieţii lui.”

Gabriel Osmonde (Andreï Makine) – Alternaştere

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.