Căderea

Am ajuns la concluzia că nu voi reuşi să povestesc impresiile despre toate cărţile pe care le-am citit în ultima vreme şi despre care n-am apucat să scriu, s-au strâns deja prea multe şi însuşi acest fapt parcă-mi taie elanul…aşa că am decis să revin la bunul obicei de a scrie despre ultima carte citită, iar dintre restanţe să le aleg doar pe cele care nu pot lipsi din Evantai.

Seria restanţelor începe, deci, cu Căderea despre care-mi notez idei de câteva luni, dar tot nu le leg…vedem acum ce-o ieşi Smile

Am citit Căderea de două ori, una după alta. La prima lectură am simţit că mă izbeşte de toţi pereţii – ceea ce-mi venea să fac şi eu cu cartea – şi că, la final, rămân stoarsă, privind în pustiu, fără putinţa de a mai îngăima ceva, golită de gânduri şi emoţii, cu un puternic sentiment de inutilitate şi, în acelaşi timp, revoltată pe toată lumea, vrând să le strig tuturor: trăim degeaba, opriţi orice faceţi, nu suntem decât nişte scursuri ale universului. Citind în metrou, parcă-mi venea să le dau câteva pasaje tuturor celor care îndrăzneau să zâmbească în jur.

Mi-am zis că nu-i a bună cu cartea asta, trebuie s-o mai citesc o dată…acasă, în linişte, cap-coadă. La a doua lectură, am zâmbit. Citeam şi parcă-l vedeam pe Camus frecându-şi palmele ca un drăcuşor şi spunându-le printre dinţi cititorilor: acum să vă văd, ce-o să faceţi cu avalanşa asta de adevăr, vă veţi sufoca sau veţi şti să-l digeraţi şi să-l transformaţi în energie…

Camus întinde cititorului o capcană, una magistral construită, în care e imposibil să nu cazi. Şi cazi, şi cazi, că doar de-aia se numeşte Căderea.

Dacă te regăseşti, înseamnă că eşti sincer cu tine şi ştii că nimic din ce e omenesc nu ţi-e străin. Eşti pregătit să te uiţi în străfundurile fiinţei tale şi să accepţi că nu eşti decât un mic monstru obsedat de propriul bine şi propria-i plăcere, că toate pornirile bune vin din vanitate şi din dorinţa de a te satisface pe tine şi doar pe tine (cam ce povesteam aici despre bunătate şi vanitate), că eşti integru doar pentru a te privi în oglindă şi a fi mândru de tine, că eşti milos doar pentru a primi recunoştinţa celor asupra cărora îţi reverşi mila sau şi numai pentru a fi, din nou, mândru de tine, că eşti o sugativă de admiraţie, respect, afecţiune, iar, după ce le primeşti, eşti dispus să le arunci la gunoi, pe scurt, că nu-ţi pasă de nimeni şi de nimic.

Oglinda pe care Camus o pune în faţa cititorului are acurateţea unui scaner care oferă o radiografie detaliată şi corectă. Cititorul dispus să se uite în ea cu curaj şi sinceritate se va simţi ultimul mizerabil şi, mai mult decât a-şi vedea propriile “tertipuri” date în vileag, va fi complet dezarmat înţelegând deodată că nu e singurul. I se va revela imediat o omenire întreagă plină de mizerabili.

Dar vine şi răsplata: cititorul ştie, este un iniţiat şi, prin însăşi atitudinea de acceptare, prin identificarea cu naratorul, se simte superior, special, ales.

Sunt ca ei, bineînţeles, toţi fierbem în aceeaşi oală. Totuşi, am asupra lor o anumită superioritate, aceea de a şti, care-mi dă dreptul să vorbesc. Sunt sigur că vedeţi avantajul unei asemenea situaţii. Cu cât mă învinuiesc mai mult, cu atât sunt mai îndreptăţit să vă judec şi, mai mult decât atât, vă silesc să vă judecaţi singur, ceea ce mă uşurează într-o şi mai mare măsură. Ah! dragul meu, suntem nişte făpturi ciudate şi nefericite, şi dacă ne vom da cât de cât osteneala să ne amintim felul cum am trăit, vom vedea că avem destule pricini de a ne mira şi de a ne scandaliza de noi înşine.

 

Dacă nu te regăseşti în paginile romanului lui Camus, dacă ai impresia că naratorul vorbeşte despre un nenorocit pe care, dacă l-ai cunoaşte, l-ai strânge de gât sau, cel puţin, l-ai evita, dacă scuipi în sân, îţi faci câteva cruci şi-ţi spui “ce bine că eu nu sunt aşa”, pe lângă că ai avea nevoie de nişte dioptrii zdravene când te uiţi în tine, te asigur că ai alunecat deja în capcana întinsă de Camus: te simţi superior, special, ales, tocmai pentru că nu eşti un mizerabil.

Indiferent cum te poziţionezi faţă de rândurile cărţii, te vei simţi special şi iată, desfăşurându-se în toată splendoarea, vanitatea.

Demonstraţia lui Camus nu lasă loc de contraziceri. Suntem nişte egoişti mizerabili, facem bine din vanitate, suntem altruişti pentru că suntem slabi şi dependenţi de imaginea în ochii celorlalţi, iertăm pentru că suntem aroganţi şi ne considerăm puternici sau pentru că nu ne pasă, suntem mult prea ocupaţi să ne iubim pe noi înşine şi să pretindem. Oferim dragoste doar pentru a primi sau nici nu apucăm să oferim că deja ştim exact ce anume vrem în schimb, avem mereu răbojul pregătit să cuantificăm orice sentiment. Mai mult, nu-i iubim pe ceilalţi, iubim doar dragostea lor pentru noi. Şi, pentru că toţi suntem aşa, de fapt, nu există iubire.

Totuşi, orice-am face, putem să ne simţim bine. Dacă cerem este pentru că merităm, dacă oferim este pentru că suntem buni. Cum am da-o, suntem vinovaţi şi, culmea, nu avem de ales decât să fim mândri de noi.

Sceptrul morţii este singurul care ne sperie cu adevărat şi în faţa căruia ne plecăm, iar până acolo, bătrâneţea şi boala, dar şi pe acestea avem puterea de a le transforma în evenimente, spectacole şi ocazii de a ne arăta sensibilitatea şi generozitatea, atunci când se întâmplă altcuiva.

Camus dă de pământ, ca să zic aşa, cu tot ce ne place să numim “uman”…cu iubirea, cu bunătatea, cu credinţa, cu normele sociale, cu morala. Ne confruntă cu noi înşine şi nu găsim nici măcar o frunză după care să ne ascundem. Trăim într-un cerc vicios din care n-avem scăpare. Suntem condamnaţi să fim oameni, să purtăm cu noi povara tuturor mizeriilor şi, totuşi, să ne suportăm pe noi şi pe ceilalţi.

Am înghiţit toată zgura, am digerat tot molozul fiinţei umane. Şi ce facem mai departe?! Camus ne spune doar: “Acum e prea târziu, va fi întotdeauna prea târziu. Din fericire!” şi ne lasă cocoşaţi de noi înşine.

Dar adevărata provocare de-abia acum vine. Să te dezgoleşti de toate împopoţonările şi fandoselile, să te vezi exact aşa cum eşti, cu toate negurile şi măruntaiele netrebnice. Să-ţi contempli mizeria şi să ţi-o asumi. Să te ierţi că eşti om, că eşti obsedat de superioritate, de perfecţiune, că vanitatea ţi se lăţeşte în toate direcţiile şi să te iubeşti cu adevărat. Poate aici este şi cheia romanului, poate asta e “fisura” personajului care declară că se iubeşte pe sine, în timp ce întreaga confesiune este o demonstraţie a faptului că se detestă şi nu se iartă.

Şi, mai departe de atât, să admiţi că şi ceilalţi sunt la fel, să înţelegi cât sunt de găunoşi şi să crezi în ei, să-i încurajezi şi să-i iubeşti în continuare. Numai după ce ai asimilat mizeria, poţi vorbi despre iubire. Să crezi în oameni respingând realitatea şi concentrându-te doar pe nişte imagini idilice nu înseamnă nimic, pentru că acelaşi scriitor scrie în Carnete: “O dragoste care nu suportă să fie confruntată cu realitatea nu este dragoste.” Aş zice că se aplică atât iubirii de sine, cât şi iubirii faţă de ceilalţi.

Tot în Carnete, Camus pare, totuşi, să mai creadă în om:

Când am văzut o singură dată strălucirea fericirii pe chipul unei fiinţe pe care o iubim, ştim că nu poate exista altă vocaţie pentru un om decât să aprindă lumina aceasta pe feţele celor din jur…şi ne sfâşie gândul nefericirii şi al nopţii pe care le proiectăm, prin simplul fapt că trăim, în inimile celor pe care îi întâlnim.

Căderea este, evident, un roman incomod, taie în carne vie, răsuceşte bine cuţitul şi apoi pune sare, dar este un purgatoriu absolut necesar! Pe măsură ce m-am apropiat şi mai mult de paginile sale, recitind pasaje ori de câte ori am vrut să scriu despre carte, am trăit mai degrabă sentimentul unei înălţări.

Odată admisă şi iertată natura umană, odată trăită şi înţeleasă “căderea”, aceasta ne eliberează şi nu mai există altă direcţie decât în sus.

Aşa e omul, dragă domnule: are două chipuri, nu poate iubi fără să se iubească pe sine.
Se plictisea, asta era totul, se plictisea, ca majoritatea oamenilor. De aceea îşi făurise cu bună ştiinţă o viaţă plină de complicaţii şi drame. Fiecare vrea neapărat să i se întâmple câte ceva; aşa se explică cele mai multe din legămintele omeneşti.

 

N-am inimă de piatră, ci, dimpotrivă, mă înduioşez lesne şi plâng uşor. Numai că toate aceste porniri sunt întotdeauna întoarse către mine însumi, toate înduioşările mele nu mă privesc decât pe mine. La urma urmei, mint când spun că n-am iubit niciodată. Toată viaţa am avut, totuşi, o mare dragoste: dragostea de mine însumi.

 

Uneori, fără îndoială, mă prefăceam că iau viaţa în serios. Curând însă îmi devenea evidentă lipsa de seriozitate a seriozităţii însăşi şi din acea clipă mă mulţumeam să-mi joc rolul, dar cât mai bine cu putinţă. Jucam rolul omului eficace, inteligent, virtuos, bun cetăţean, indignat, indulgent, solidar, moral…[…] eram absent tocmai când copleşeam cu prezenţa mea.

 

Uneori vezi mai limpede în cel ce minte decât în cel ce spune adevărul. Adevărul, ca şi lumina, orbeşte. Minciuna, dimpotrivă, e ca un frumos amurg, care pune în valoare fiecare lucru.

 

Mă învinuiesc aşadar de toate crimele cu putinţă. […] Amestec ceea ce mă priveşte pe mine cu ceea ce-i priveşte pe ceilalţi. Iau trăsăturile comune, experienţele pe care le-am îndurat împreună, slăbiciunile pe care le împărtăşim cu toţii, bunele maniere, omul zilei, cu alte cuvinte, aşa cum există el în mine şi în ceilalţi. Din toate făuresc un portret care este al tuturor şi al nimănui. O mască, la urma urmei, foarte asemănătoare cu măştile de carnaval, reproducând modelul cu fidelitate, dar şi simplificându-l în acelaşi timp, şi în faţa cărora îţi spui: “Mutra asta parcă mi-e cunoscută”. Când portretul e gata, ca în astă-seară, îl arăt plin de înstristare: “Iată, vai, cine sunt!” Rechizitorul a luat sfârşit. Dar, în aceeaşi clipă, portretul pe care-l întind contemporanilor mei devine o oglindă.

 

Odinioară, aveam pe buze, de dimineaţa până seara, cuvântul libertate. La micul dejun îl întindeam pe felia de pâine, îl mestecam pe îndelete ziua întreagă, duceam cu mine în lume o răsuflare minunat parfumată cu iz de libertate. Îi dădeam în cap cu acest cuvânt cheie oricui mă contrazicea, îl pusesem în slujba dorinţelor şi puterii mele. Îl şopteam în pat, la urechea prietenelor mele adormite, şi el mă ajuta să le părăsesc când le era lumea mai dragă.
Nu ştiam că libertatea nu-i o răsplată, nici o decoraţie pe care s-o sărbătoreşti bând şampanie; nici un dar, o cutie de dulciuri pe care s-o mănânci lingându-te pe buze de plăcere. Oh! Nu, dimpotrivă, e o corvoadă, o cursă lungă, în care alergi singur, până la extenuare.
Eşti singur în sala mohorâtă, singur în boxa acuzaţilor, în faţa judecătorilor şi singur când hotărăşti în faţa ta însuţi sau în faţa judecăţii celorlalţi. La capătul oricărei libertăţi se află o sentinţă; iată de ce libertatea e o povară prea apăsătoare, mai cu seamă când ai febră sau când eşti nefericit sau când nu iubeşti pe nimeni.

2 comments

  • andrei

    La cat de necrutatoare e ,,Caderea” lui ,,Camus” cu ,,gorilele” ma mir ca se mai gasesc totusi citiori ai lui in ziua de azi. Apropo,foarte bune concluzile.

    • Nu sunt sigură ce vrei să spui prin “gorile”, dar cred că “ziua de azi” e cea mai nimerită pentru a citi şi a reciti Camus, Căderea şi nu numai Smile

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.