Dansatoarea lui Degas

Dansatoarea lui DegasTrebuie să recunosc că am început cartea cu oareşce neîncredere sau, altfel spus, cu aşteptări moderate şi am avut surpriza de a mă trezi prinsă în povestea dintre celebrul pictor şi o balerină ambiţioasă. Parisul Belle Époque şi temele pe care scriitoarea Kathryn Wagner le propune m-au încântat şi imaginile pe care cartea mi le-a aşezat în minte, stările provocate de lectură au revenit şi după ce-am terminat-o.

Am citit-o relativ repede, pentru că se citeşte uşor şi a fost o carte foarte potrivită pentru o zi de vacanţă. Stilul direct, deloc întortocheat ar fi, poate, nu dintre cele preferate de mine, dar aşa m-a pus pe gânduri tematica şi aşa intens am empatizat cu personajele, încât pot spune că Dansatoarea lui Degas a fost o lectură pe sufletul meu.

În Parisul de la finalul secolului XIX, într-o lume dând pe dinafară de opulenţă şi într-o perioadă de fierbere culturală şi artistică, în spatele frumuseţii şi gingăşiei se ascund realităţi surprinzătoare şi dureroase. Balerinele Operei din Paris, tinerele cele mai invidiate pentru frumuseţea şi statutul lor, sunt, de fapt, noile curtezane, măcinate de ambiţii, de invidii, de disperarea de a găsi un bărbat care să le întreţină sau, odată trecute de o anumită vârstă, resemnate să fie la dispoziţia bărbaţilor care şi le permit şi care susţin astfel, prin “donaţii” substanţiale, activitatea artistică a instituţiei culturale.

Edgar Degas, figură excentrică, recunoscut drept ciudat printre cei care frecventează Opera, începe seria de tablouri cu balerine, zugrăvind ceea ce se află dincolo de faţada fastuoasă oferită publicului, cunoscând de-altfel secretele bine păzite. O întâlneşte pe Alexandrie, o tânără din provincie, al cărei vis de a deveni balerină la Operă s-a împlinit fără ca ea să fi bănuit măcar ce o aşteaptă. Conştientă că va trebui să-şi găsească un bărbat care s-o finanţeze, Alexandrie speră că va putea îmbina stabilitatea şi siguranţa cu iubirea, dar şi că, indiferent care-i va fi viaţa, întotdeauna îşi va găsi loc în ea şi pasiunea pentru balet.

Kathryn Wagner reuşeşte să imprime acţiunii ritmul care trebuie şi să scoată la iveală surprizele şi explicaţiile în momentul cel mai potrivit, aşa încât n-o să vă povestesc romanul, ci voi încerca să amintesc ce mi-a spus mie povestea de dragoste dintre pictor şi balerină, practic, o poveste de dragoste între doi artişti, între două vise, care întâmpină obstacolele exterioare ale vremurilor pe care le trăiesc, dar, mai mult decât atât, pe cele reprezentate de propriile angoase, de propriii demoni.

Viaţa dansatoarelor şi condiţia femeii în societatea pariziană sunt teme centrale ale cărţii, redate fain, fără exagerare sau preţiozitate, dar, poate şi din pricina unei lecturi paralele (citesc Cartea neliniştirii încă dinainte de a citi Dansatoarea lui Degas), cel mai mult mi-a atras atenţia şi m-a stârnit în romanul lui Kathryn Wagner viziunea lui Degas despre artist, despre viaţa artistului, care trebuie să fie singur ca să poată crea, să se dedice artei lui şi să nu lase nimic la voia întâmplării, nici măcar pe sine însuşi.

Este deja consacrată această idee şi există în ea un sâmbure de adevăr. S-a spus că o viaţă în solitudine, condimentată cu nefericire, cu angoase şi neîmpăcări şi, mai ales, cu iubiri neîmplinite este cea mai bună sursă de inspiraţie. O parte din mine crede asta, în timp ce o altă parte se întreabă dacă nu cumva o astfel de viaţă este necesară pentru a suscita inspiraţia celor care n-au suficientă imaginaţie sau talent creator.

Şi nu m-am putut abţine să nu zâmbesc citind răspunsul dansatoarei la ideea singurătăţii ca şi condiţie a creaţiei:

– Eu văd viaţa ta ca pe un mit – viaţa asta singuratică în scopul practicării artei a devenit o realitate de-abia atunci când scriitorii au început s-o descrie, iar pictorii s-o deseneze, şi tu o foloseşti pentru a te ascunde.

 

Solitudinea întru artă este, în viziunea lui Kathryn Wagner un pretext, dorinţa de singurătate ţinând, de fapt, de alte resorturi, de panici şi laşităţi.

Opoziţia la iubire, ca să zic aşa, temă cu precădere romantică, pare să fie încă actuală, iar scriitoarea o exploatează credibil şi emoţionant. M-am revoltat şi am sperat alături de Alexandrie că dragostea va învinge şi va dovedi că poate convieţui cu boemia şi că visele există pentru a fi împlinite.

Dansatoarea lui Degas a apărut în Colecţia Raftul Denisei la Editura Humanitas Fiction.

După ce ani întregi ţi se spune că eşti mai strălucitoare şi mai frumoasă decât fetele obişnuite, că ai avea ceva în plus care te face să ieşi în evidenţă, începi nu doar să crezi, ci chiar să depinzi în totalitate de acest lucru. E greu de acceptat că cineva mă vede chiar ca pe o fată obişnuită şi săracă, şi chiar sunt cuprinsă de o teamă iraţională că, destul de repede, tot oraşul va gândi la fel, iar eu voi deveni din nou copilul banal, cu părul rebel, din Espelette.

 

Femeile cred că bărbaţii le dispreţuiesc. Dimpotrivă, suntem doar obsedaţi de ele. Femeile sunt marele nostru pericol. Ne arată bunătate de-abia atunci când nu mai valorăm nimic.

 

Şi eu observ societatea cu un ochi critic, exact cum faci şi tu. Aşa şi pictez, aproape ca un om de ştiinţă, făcând disecţie pe cei din jurul meu, pentru a înţelege ce sunt ei cu adevărat, şi nu ceea ce par a fi. Nimeni nu vrea să fie confruntat cu adevăratul său eu, chiar dacă acesta ar fi suficient de atrăgător.

 

Ei, bine, aşa simt acum. Am văzut multe lucruri, le-am admirat şi le-am lăsat în urmă, fără regrete. Viaţa e prea scurtă.

 

Chiar şi visele devin poveri. Vreau să scap de mine însumi. În fiecare zi dorinţa de a crea o operă de artă mai bună mă arde în interior până când îmi simt degetele ca străbătute de fulgere. Dacă aş putea scăpa de propria mea minte, m-aş putea odihni. Chiar şi când dorm, visez culori şi mă trezesc cu dorinţa de a le recrea înainte să le uit.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.