Viitorul începe luni

Viitorul incepe luniViitorul începe luni este continuarea romanului Viaţa începe vineri şi, din acest motiv, nu poate fi chiar o surpriză pentru cititor, cu atât mai mult cu cât n-aş recomanda să fie citit înainte de anteriorul roman al Ioanei Pârvulescu.

Naraţiunea se bazează corect pe ceea ce scriitoarea a construit deja în Viaţa începe vineri, personajele şi întâmplările neavând coerenţă văzute independent, doar în contextul acestei ultime cărţi. Deşi există rânduri pentru împrospătarea memoriei, nu de puţine ori am revenit la primul roman pentru a fi pe deplin lămurită cine ce făcea şi la ce momente din trecut se raportează personajele.

Din nou finalul secolului XIX şi o plimbare prin Bucureştiul acelor vremuri într-o săptămână plină de intrigi poliţiste, amoroase şi politice, întâmplări cruciale cum ar fi tentativa de asasinat asupra regelui, dezbateri despre dezavantajele corsetului pentru corpul femeii, grupările socialiste şi alte asemenea.

Surpriza şi noutatea pe care o oferă Viitorul începe luni este călătoria Iuliei în viitor, în acelaşi viitor din care Dan Creţu aterizase în secolul XIX  în Viaţa începe vineri. Incursiunea în viitor este, evident, prilej de uimire, chiar şoc, pentru personaj, dar şi de descriere ironică şi detaşată, foarte reuşită a prezentului în care trăim. Recunosc că aş fi apreciat mai multă atenţie pe acest viitor, dar mă gândesc că, poate, ne aşteaptă încă un roman, de data aceasta concentrat pe viitor, pe care l-aş vedea ca pe o continuare nu doar firească, ci şi necesară.

Povestea este relatată la persoana III-a, dar şi la persoana I şi-mi place să cred că personajele care se destăinuie nu sunt alese întâmplător, dar nu dezvălui mai multe. Am găsit finalul cam abrupt şi, poate, şi de aici mi-a trecut prin minte ideea unei continuări.

Nu este un must read, dar Ioana Pârvulescu povesteşte într-un fel de nu te poţi dezlipi de carte odată ce-ai început-o, împrumută fiecărui personaj şi fiecărei întâmplări exact tonul potrivit, alternează capitolele în cea mai bună succesiune pentru ca povestea să curgă şi să vrei să afli mai multe.

Autor: Ioana Pârvulescu; Editura Humanitas, 2012; Nr. pagini: 311

Am observat şi eu că oamenii îi iubesc mai mult pe cei cărora le-au făcut ei un bine decât pe cei care le-au făcut lor bine. Cei dintâi îi fac să se simtă creditori, ceilalţi îi fac să se simtă datori, şi nimănui nu-i plac datoriile. Numai oamenii cu o inimă foarte inteligentă îi pot iubi cu adevărat pe cei cărora le sunt datori.

Era prea tânără ca să ştie că vorbele nerostite sunt mult mai greu de purtat în viaţă decât cele rostite. Şi nu avea cum să priceapă că atunci când ai ceva de oferit şi nu e nimeni să ţi-l primească eşti dat afară din viaţă pe uşa din dos. Că mândria, după ce a fost lovită, te arde îndelung, ca o flacără.

În ultima lună m-am întrebat adesea care e băutura magică, elixirul despre care se spune în cărţi că leagă inimile dintr-odată şi atât de puternic, că nimic în lume nu le mai dezleagă. Şi, din presupunere în presupunere, am ajuns la încheierea că elixirul cel mai primejdios este confidenţa, mărturisirea. Chiar criminalul cel mai sângeros care-şi povesteşte cuiva fapta, fără să ascundă cel mai mic detaliu, se salvează. Oricât ţi-ar fi de neplăcut un om, când are cu tine o discuţie de taină în care-şi spune cu sinceritate povestea, te-a cucerit, pentru că te-a luat părtaş, te-a făcut să intri în soarta lui ca într-o casă în care el e gazda cea mai primitoare. Şi după ce-ai fost musafir în destinul cuiva e aproape cu neputinţă să- judeci.

Timpul îşi închisese ochii. Şi sunt sigură acum că numai când timpul se îndură să-şi închidă ochii putem să fim fericiţi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.