Trebuie să recunosc de la început că mi-e greu să mă lămuresc ce părere am despre Cântec de lebădă. După Minunata lume nouă şi Reîntoarcerea la minunata lume nouă, mă aşteptam în mod clar la altceva…la încă un roman care să-mi sucească minţile şi să-mi dea lumea peste cap. Dar n-a fost să fie aşa. Cu toate astea, mi-a plăcut cartea, pe alocuri la nebunie.

Huxley abordează şi în acest roman teme de maxim interes, ca să mă exprim jurnalistico-clişeistic , de la frica de moarte şi dorinţa de nemurire la capitalismul american şi materialismul exagerat care de decenii bune îşi face de cap prin lume, deci nu temele şi ideile au fost cele care m-au făcut să strâmb un pic din nas, nu tocmai convinsă.

Ce m-a nedumerit şi parcă mi-a deranjat lectura a fost faptul că scriitorul a vrut să scrie musai un roman în care să expună toate cele, când s-ar fi potrivit mai bine, zic eu, un volum de eseuri, pentru că, oricum Cântec de lebădă nu prea e roman…da, are acţiune, context, personaje, dar când cea mai mare parte din carte este alocată discuţiilor sau gândurilor personajelor pe marginea vieţii, a morţii, a socialismului, a omului, a timpului, uiţi complet că mai trebuie să se şi întâmple câte ceva, iar acţiunea, previzibilă de-altfel, nu doar că trece într-un plan secund, dar ai senzaţia că poate să şi lipsească.

În câteva vorbe, avem un profesor englez, Jeremy Pordage, care este invitat în America de către un magnat american, Jo Stoyte, pentru a studia documentele şi manuscrisele Hauberk, moştenire de pe urma unui celui de-al cincilea conte Hauberk, despre care exista bănuiala că ar fi descoperit secretul vieţii veşnice. Începutul este cea mai plăcută parte a romanului, descriind prima interacţiune a englezului Jeremy cu realităţile americane, cu marketingul excesiv, cu arhitectura kitschoasă, în cadrul căreia se evidenţiază Cimitirul Celebrităţilor dotat cu o reproducere a Turnului din Pisa, şi snobismul aferent.

De-altfel, întreaga carte subliniază superficialitatea şi goana după forme fără fond, exponentul cel mai relevant fiind chiar Jo Stoyte, un personaj de-a dreptul grotesc, care trăieşte într-un castel cu pod mobil, plin de tablouri ale pictorilor celebri, dar care este complet pe lângă orice demers cultural şi chiar mândru de asta: “Nu are niciun rost să-mi vorbeşti în limbi străine. Eu sunt şef de companie petrolieră. Am două mii de benzinării doar în California.”

Jeremy va cunoaşte treptat toată fauna care-l înconjoară pe Stoyte şi care, cu mici excepţii, se încadrează între aceleaşi linii. Virginia, iubita foarte tânără a “unchiului Jo” este atrasă de puterea financiară a acestuia, pozează în şi, în naivitatea ei, chiar se crede inocenţa întruchipată, până când Obispo are grijă să scoată din ea ce e mai putred şi mai viciat. Acesta din urmă este doctorul personal al lui Stoyte, extrem de bine plătit pentru a face cercetări şi a descoperi secretul nemuririi.

Personajele mi s-au părut cam “neterminate” şi destul de confuze, dar, aşa cum spuneam, discuţiile şi gândurile lor fac să merite lectura.

Huxley încearcă să cuprindă în Cântec de lebădă cam tot ce înseamnă uman, inclusiv disecarea omului în parte animalică şi parte spirituală, vorbind despre un nivel de sus, al eternităţii, unde există o “cunoaştere a lumii fără dorinţă şi aversiune; există o experienţă a eternităţii, ca transcendenţă a personalităţii, prelungire a conştiinţei dincolo de limitele impuse de ego.”

Autor: Aldous Huxley; Editura Polirom, 2010; Traducere din limba engleză Ciprian Siulea; Nr. pagini: 347

– Şi cum rămâne cu ceilalţi oameni? spunea Pete. Cei care nu sunt oameni de ştiinţă. Nu i-a ajutat ştiinţa să se elibereze?
Domnul Propter dădu din cap.
– Şi, de asemenea, i-a legat şi mai tare de ei înşişi. Mai mult, aş spune că a întărit servitutea mai mult decât a diminuat-o – şi va avea tendinţa de a o întări în continuare, progresiv.
– De unde deduceţi asta?
– Din aplicaţiile ei, răspunde domnul Propter. Aplicaţiile de război în primul rând. Avioane mai bune, explozivi mai buni, tunuri şi gaze mai bune – fiecare îmbunătăţie creşte cantitatea de frică şi ură şi amplifică incidenţa isteriei naţionaliste. Cu alte cuvinte, fiecare îmbunătăţire a armamentului face ca oamenilor să le fie şi mai dificil să scape de egourile lor, mai dificil să uite acele proiecţii oribile ale lor înşişi pe care le numesc idealurile lor de patriotism, eroism, glorie şi toate celelalte. Şi chiar şi cele mai puţin distructive aplicaţii ale ştiinţei nu sunt, de fapt, mult mai satisfăcătoare. Pentru că la ce conduc astfel de aplicaţii? Multiplicarea obiectelor posedabile; inventarea de noi instrumente de stimulare; diseminarea de noi dorinţe prin intermediul unei propagande menite să echivaleze posesiunea cu bunăstarea şi stimularea neîncetată cu fericirea. Dar stimularea neîncetată din afară este o sursă de servitute; la fel şi preocuparea pentru posesiuni.

Ei cred că Votul le va fura Puterea şi Privilegiile, în timp ce eu sunt sigur că, prin exerciţiul până şi al unor Prudenţe şi Viclenii atât de reduse precum cele cu care i-a înzestrat parcimonioasa Natură, se pot menţine cu uşurinţă în poziţia lor preeminentă din prezent. Astfel stând lucrurile, Gloata nu are decât să se amuze votând. Nişte Alegeri nu sunt altceva decât un Teatru de Păpuşi, oferit de Conducători pentru a distrage atenţia celor Conduşi.