Pluta de piatră

Cum ar fi dacă Peninsula Iberică s-ar desprinde de continent şi ar deveni o insulă plutind în derivă prin ocean, îndreptându-se ba spre Insulele Azore, ba către ţărmurile Americii, urmând să se învecineze cu Atlantic City, ba mai spre nord, către ţinuturi cu climă deloc obişnuită pentru locuitorii peninsulei?! Uite-aşa, Portugalia şi Spania ar fi nevoite să nu fie doar vecine, ci şi să călătorească singure prin oceanele şi mările lumii.

În romanul lui Saramago, Peninsula Iberică se desprinde de Europa fix de-a lungul graniţei cu Franţa, prin mijlocul Pirineilor, care devin astfel un ţărm la ocean.

Întâmplarea neobişnuită dă totul peste cap, turiştii părăsesc Portugalia şi Spania, locuitorii oraşelor aflate pe coastele peninsulei devenită insulă se refugiază spre centru de teama unei coliziuni cu Insulele Azore, Statele Unite ale Americii şi Canada nu ezită să-şi ofere sprijinul şi se pune chiar problema rămânerii sau nu a celor două state care plutesc prin Atlantic în Uniunea Europeană.

Un fenomen de aşa anvergură îi permite lui Saramago să-şi expună părerile, întâi de toate, despre relaţiile dintre Portugalia şi Spania, relaţii de vecinătate tensionată, cum avem şi noi cu câte un vecin, apoi despre climatul mondial şi eventualele modificări de atitudine, interese politice şi economice, aşa cum ar fi ele dictate de noua configuraţie geografică.

Şi totuşi, în ciuda faptului că subiectul favorizează abordarea de teme politice şi economice, scriitorul a dedicat multe pagini destinului uman în condiţiile unei astfel de întâmplări şi în general. Viaţa, momentele aparent mărunte, magia şi misticismul par să-l preocupe pe Saramago mai mult decât aspectele concrete ale desprinderii peninsulei, deşi nu lipsesc explicaţii de ordin fizic, ştiinţific, eventuale presupuneri despre ce-ar fi putut genera acest capriciu al unei bucăţi de pământ.

Trei bărbaţi şi două femei, însoţiţi de un câine şi un cal, pornesc într-o călătorie iniţiatică, străbătând insula. Întâlnirea personajelor are loc în circumstanţe stranii, care ţin parcă de o voinţă mai presus de ele, iar voiajul se desfăşoară cu mijloace precare, o maşină care cedează şi apoi un car cu coviltir, şi, pe parcursul lui, protagoniştii trăiesc experienţe dintre cele considerate esenţiale în viaţă.

N-aş vrea să detaliez, pentru că multe întâmplări nu sunt previzibile, iar Saramago creează impresia că romanul se scrie singur, atât de firesc şi natural, încât ar fi păcat să vă răpesc plăcerea de a vedea povestea şi personajele desfăşurându-se sub ochii voştri. Cred că este una din cărţile cele mai volatile ale autorului portughez, ca să zic aşa, creând senzaţia că nimic nu e stabil, bătut în cuie, nici măcar paginile scrise. Încă mă aştept ca, dacă-l redeschid, dacă îl recitesc, să găsesc altă poveste, cu protagonişti care ar face cu totul altceva, cine ştie ce…

Ironia la adresa religiei şi a lui Dumnezeu este fină şi discretă, departe de aciditatea scriitorului din cărţile dedicate temelor religioase, iar înţepăturile pe teme sociale şi politice sunt, de-asemenea, destul de “cuminţele”.

Citind Pluta de piatră, am cunoscut un alt Saramago, parcă mai puţin pătimaş, mai puţin implicat decât în celelalte romane citite, mai îngăduitor, scriind cu o detaşare elegantă, care dă libertate personajelor şi întâmplărilor şi care subjugă cititorul.

…ceilalţi au asistat de departe, de acasă, la teatru domestic care e televiziunea, pe micul dreptunghi de sticlă, acea curte a miracolelor unde o imagine o mătură pe cea anterioară fără a lăsa urme, totul la scară redusă, chiar şi emoţiile. Iar acei spectatori sensibili, cei care or mai fi încă, cei care pentru un fleac încep să dea apă la şoareci şi să-şi ascundă nodul din gât, aceştia au făcut ce fac de obicei când nu mai rezişti, în faţa foametei din Africa şi a altor calamităţi, şi-au întors privirea.

Dacă vei avea cândva un fiu, el va muri pentru că tu te-ai născut, de crima asta nimeni nu te va ierta, mâinile care fac şi înşiră sunt cele care desfac şi deşiră, ceea ce e sigur dă naştere greşelii, greşeala produce ceea ce e sigur, Slabă consolare pentru un amărât, Nu există consolare, triste prieten, omul e un animal neconsolabil.

Viaţa e plină de întâmplări mărunte care par să nu aibă însemnătate, altele într-un anumit moment au atras toată atenţia, iar când, mai târziu, în lumina consecinţelor lor, le apreciem din nou, se vede că despre cele din urmă a slăbit amintirea, pe când primele au dobândit titlul de fapt decisiv, sau barem verigă de legătură, într-un lanţ succesiv şi semnificativ de evenimente…

…se spune, în orice caz, c-ar fi foarte interesant, în afară de educativ, să fim din când în când spionii propriilor noastre persoane, probabil că nu ne-ar plăcea.

Există clipe când chiar şi dragostea trebuie să se conformeze cu propria sa neînsemnătate, scuzaţi-ne că astfel reducem afecţiunea extremă la aproape nimic, ea care, în alte cazuri, e aproape totul.

…frumoasă nu voi fi niciodată, doar dacă ai să mă preschimbi tu în cea mai frumoasă femeie care a existat vreodată, numai bărbaţii sunt în stare să facă asta, păcat că nu poate dura veşnic.

One comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.