Harta şi teritoriul

Am tot citit că Michel Houellebecq e un scriitor controversat…cred că a citit şi el asta şi s-a gândit să ne arate ce înseamnă controversă Big Smile Aşa că a scris Harta şi teritoriul, un roman care, pe de-o parte, mi s-a părut genial, pe de altă parte, însă, mi s-a părut banal şi sec. N-am făcut niciodată alăturare mai aberantă decât genial cu banal şi sec, dar asta a fost impresia mea în timpul lecturii şi tre’ s-o spun cinstit.

Că s-a “inspirat” de pe wikipedia (aşa am auzit, n-am verificat) nu prea m-a mişcat, adică o informaţie de genul ăsta n-ar face să-mi displacă un roman care m-ar convinge, dar Harta şi teritoriul nu m-a convins.

Citind acest roman, m-am simţit o balanţă veritabilă sau mai degrabă un balansoar imposibil de echilibrat, aşa încât la fel de dezechilibrate or să fie şi impresiile mele…

M-a intrigat şi am găsit savuroasă ironia şi cinismul de care Houellebecq dă dovadă transformându-se în personaj, ba chiar povestindu-şi moartea ca pe o crimă atroce. Este o dovadă de narcisism, nimic de zis, dar mi se pare curajos din partea unui scriitor să se raporteze astfel la sine.

Riscul este destul de mare. Dacă un cititor face cunoştinţă cu Houellebecq prin Harta şi teritoriul, va fi destul de confuz şi, catalogând demersul ca pe o aroganţă în stare pură, probabil n-ar mai fi tentat să mai citească altceva de el. Un cititor deja obişnuit cu stilul lui Houellebecq poate fi, de-asemenea, deranjat de egocentrismul şi aroganţa acestuia, dar, mai mult, poate avea impresia că este fraierit şi că autorul nu-şi preţuieşte deloc fanii, că, oricât de neliterar ar suna, celebrului scriitor i se rupe de cititori.

Recunosc că asta a fost şi senzaţia mea, dar nu m-a deranjat, din contră, în mod straniu, atitudinea asta deloc atentă cu ce aşteaptă cititorii de la el mi l-a făcut pe Houellebecq şi mai simpatic decât mi-era!

Ar fi cazul să zic câteva vorbe şi despre subiectul romanului. Personajul scriitorului (cu referiri narcisiste de genul “autorul Particulelor elementare”, “autorul Platformei” etc.) şi uciderea acestuia reprezintă numai o parte, pentru că introducerea sa în scenă se face într-un cadru destul de elaborat. Jed Martin, un artist singuratic, depresiv, inadaptat, ca majoritatea personajelor lui Houllebecq, găseşte o portiţă spre succes şi, în acest context, îl cunoaşte pe scriitor, îi face portretul şi devine martor la viaţa retrasă, unul dintre puţinii interlocutori ai acestuia.

Plasându-şi personajul-pretext în lumea artistică, Houellebecq îşi expune viziunea asupra artei, una nostalgică, ceea ce face ca operele lui Jed să nu reprezinte nici măcar o portiţă spre succes, ci o scurtătură superficială, acesta devenind faimos şi bogat prin tablouri care, teoretic, înfăţişează diferite profesii, în realitate, însă,  au ca personaje inclusiv celebrităţi din lumea afacerilor. Houellebecq condamnă astfel actul creativ supus exclusiv profitului, dar catalogat totuşi ca “act creativ”, în ciuda absenţei libertăţii necesare adevăratei manifestări creatoare, şi asta nu putea decât să-mi placă.

M-a încântat combinaţia de nostalgie şi cinism cu care Houellebecq zugrăveşte societatea contemporană, surprinzător într-un ton mai optimist decât în Particulele elementare sau în Platforma, anticipând parcă o renaştere după industrializare şi consum, una prin natură, ca o întoarcere la origini: “…o mediaţie nostalgică asupra sfârşitului vârstei industriale în Europa şi, în general, asupra caracterului perisabil şi tranzitoriu al oricărei industrii omeneşti. […] Apoi totul se linişteşte, nu rămân decât ierburile bătute de vânt. Triumful vegetaţiei devine total.”

Gata, l-am lăudat destul, să povestesc şi ce nu mi-a plăcut.

Personajele sunt cam lipsă în Harta şi teritoriul, adică ele există şi încă destule, mai importante sau mai mărunţele, dar mi s-au părut foarte slab construite şi cam trase la indigo. Dacă în celelalte romane, pe lângă personajele nefericite şi inadaptate, mai apăreau şi personaje mai normale şi relativ adaptate, aici n-a existat niciun contrast care să pună în evidenţă caracterele.

Lipsa de contrast dă cărţii o oareşce monotonie şi, din acest motiv, nu simţi că trăieşti cartea, care se adresează doar raţiunii, iar pentru mine, asta e un mare minus.

Din fericire, a rămas necitită Posibilitatea unei insule, aşa că nu mi-am încheiat socotelile cu Houellebecq, mai are şansa unei revanşe Grin

P.S. Totuşi, o emoţie mi-a dat cartea…senzaţia unui Houellebecq ajuns la un final de drum, dar nu pot decât să sper că şi asta, ca de altfel tot romanul, are la bază dorinţa lui de a agita puţin spiritele.

2 comments

  • si pentru mine Harta si Teritoriul a fost prima carte a lui Michel Houellebecq pe care am citit-o si nu sunt sigura daca mi-a placut sau nu. nu este o carte pe care regret ca am citit-o, in nici un caz, dar parca ceva lipseste… nu stiu ce sa zic, inca nu am putut sa-mi formez o parere concreta

    • Păi cum spuneam şi în postare, dacă cineva citeşte întâi Harta şi teritoriul, nu are cum să fie prea convins…
      Îţi recomand totuşi să nu te laşi dezamăgită şi să citeşti Particulele elementare şi Platforma ca să-l “cunoşti” pe Houellebecq şi cred c-o să-ţi placă Smile

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.