Spuma zilelor

Deşi au trecut câteva zile de când am terminat cartea, magia ei încă nu s-a risipit…Scriitura lui Vian pătrunde parcă în cele mai ascunse cotloane ale minţii, dincolo de ce conştientizezi în timp ce citeşti, de unde se întoarce când te aştepţi mai puţin şi te surprinzi amintindu-ţi o imagine, un gând, un cuvânt, un simbol…

Fascinaţie…cred că asta e cea mai pregnantă reacţie pe care am avut-o citind Spuma zilelor. Am citit şi am recitit, pentru că nu m-am putut abţine să nu revin asupra frazelor, să nu le savurez repetat.

Colin şi Chloé, Chick şi Alise, două cupluri, două poveşti diferite, care însă reflectă cam toate ipostazele relaţiilor, ale iubirii şi ale suferinţei. După ce am zâmbit şi am râs în partea de început a romanului, schimbarea de ton, dramatismul care a urmat au fost o surpriză.

Am citit depre Boris Vian că redă o lume stranie, o lume a lui, şi nu sunt de acord. Vian zugrăveşte exact lumea în care trăim, dar populată cu stări şi senzaţii, în care lucrurile, animalele, natura sunt mijloace de exprimare, o lume plină de culori şi de miresme…cu soare strălucitor şi reflexii ale luminii în cele mai neaşteptate locuri, dar şi cu camere care se micşorează sufocant şi întuneric în miezul zilei.

Boala lui Chloé este îmbrăcată în ideea unui nufăr care creşte într-un plămân, o imagine care mi s-a părut genială şi nu-mi pot lua gândul de la ea…numai multe, foarte multe flori îi pot ameliora starea, pentru că, în prezenţa lor, floarea din interior se sperie şi nu mai creşte.

Personajul cel mai controversat din roman, cel puţin pentru mine, este Jean-Sol Partre, evident un alter ego al lui Jean-Paul Sartre, pentru care Chick face o obsesie fatală. Am interpretat acest personaj ca pe un semn de admiraţie a lui Vian faţă de filozoful existenţialist.

Am găsit însă şi alte păreri, personajul Partre fiind văzut ca o persiflare la adresa lui Sartre, aşa încât m-a ros curiozitatea şi m-am interesat. Se pare că Boris Vian era un admirator al lui Jean-Paul Sartre încă dinainte de a-l cunoaşte, în 1946. Sartre a fost printre primii care i-a recunoscut lui Vian talentul literar şi a contribuit  la apariţia, în 1947, a romanului Spuma zilelor, ceea ce înseamnă că, într-adevăr, personajul Partre este, de fapt, un omagiu.

Ceea ce a determinat ca, ulterior, interpretarea să fie în sensul unei ironii faţă de Sartre a fost aventura pe care filozoful a avut-o cu soţia lui Vian, Michelle.

În fotografie: Boris Vian, Jean-Paul Sartre, Michelle Vian şi Simone de Beauvoir – 1948.

Încheind paranteza de picanterii biografice, trebuie să mai spun că cel mai savuros personaj mi s-a părut bucătarul Nicolas, un fel de majordom, care ţine la etichetă atunci când este îmbrăcat în uniformă, în timpul serviciului, dar poate renunţa foarte uşor şi natural la ea atunci când este îmbrăcat în “civil”.

Nicolas este şi personajul şi cel mai echilibrat, care nu dezvoltă obsesii şi nu se hrăneşte cu drame, care nu idealizează, ci trăieşte. Întâmplător sau nu, relaţia lui cu Isis este singura care supravieţuieşte şi nu m-am putut abţine să mă întreb dacă Vian nu este cumva adeptul echilibrului, în ciuda aparenţei create de imaginile extreme din roman.

Că tot am pomenit extremismul, tre’ să recunosc că m-a frapat uneori cruzimea imaginilor, dar mi-a plăcut la nebunie trecerea de la o extremă la alta, frumuseţe colorată, vie şi efervescentă contrastând cu o duritate şi o cruzime care te trezesc la realitate în următoarea secundă.

Am citit Spuma zilelor împrumutată, dar am simţit imediat nevoia s-o am, pentru că este o carte ce trebui ţinută aproape şi răsfoită ori de câte ori simţi nevoia să te îmbeţi cu imagini…Urmează în curând Smulgătorul de inimi şi, pentru ca surpriza Boris Vian să fie completă, i-am descoperit şi muzica  Smile

 

One comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.