Pe când eram o operă de artă

Am citit romanul lui Eric-Emmanuel Schmitt dintr-o suflare…o carte care se citeşte uşor, dar care ascunde şi oareşce fineţuri.

Dacă atunci când am citit Cea mai frumoasă carte din lume şi alte povestiri, mi s-a părut că Schmitt a căutat nu doar să ofere o lectură cât se poate de abordabilă, dar şi să nu supere pe nimeni, cu Pe când eram o operă de artă reuşeşte cu siguranţă să nu fie la fel de confortabil, înfierând aparenţa şi vremurile acestea ahtiate după poleială, după nume sonore şi modele fără fond.

Tazio s-a decis să-şi pună capăt zilelor. Deşi cândva un copil fericit, odată cu adolescenţa, devine ursuz şi nemulţumit, nu-şi găseşte locul niciunde, pentru că, aflat în compania continuă a celor doi fraţi gemeni mai mari, nişte frumuseţi adulate de toată suflarea, este din ce în ce mai complexat şi mai apăsat de comparaţia cu aceştia.

Fireşte, personajele fraţilor reprezintă doar o variantă prin care autorul a ales să exprime efectul modelelor aduse constant în faţa ochilor noştri prin publicitate, cinema şi alte astfel de mijloace.

Pare deja un clişeu situaţia personajului care, în ciuda strălucirii interioare, nu este sau nu se simte apreciat, iubit, important, pentru că înfăţişarea sau atitudinea nu sunt în concordanţă cu ce “se poartă”, dar Schmitt chiar reuşeşte să ia acest clişeu şi să-l prezinte în aşa fel încât să nu ai impresia, pe parcursul lecturii, că asişti la aceeaşi poveste dintotdeauna.

Chiar la momentul stabilit pentru sinucidere, Tazio îl cunoaşte pe Zeus-Peter Lama, un artist care se crede Dumnezeu sau chiar mai mult decât atât şi care-l convinge să i se încredinţeze lui pentru un plan artistic măreţ.

Tazio îşi dă acordul ca Zeus să facă din el o operă de artă, care va fi expusă prin toate marile expoziţii şi muzee ale lumii, şi-şi reneagă astfel condiţia umană. Bineînţeles că asta nu poate dura, iar când “obiectul”, denumit de-acum Adam bis, se revoltă şi-şi cere viaţa înapoi, se va lovi de nenumărate obstacole.

Pentru că avea nevoie şi de o motivaţie mai puternică pentru a lupta, romanul este condimentat şi cu o poveste de dragoste, dar nu vă povestesc mai mult sperând că v-am stârnit interesul.

Schmitt creionează, după părerea mea, foarte bine epoca în care trăim, puternicul şi enervantul impact pe care părerea celorlalţi îl are pentru fiecare, o societate relativ bolnavă care impune modele şi idoli fără nici un fel de valoare. Nu ezită nici să critice arta creată exclusiv pentru bani şi, prin asta, pentru că măcar actul artistic ar trebui să izvorască din interior, să fie o dăruire a fiinţei artistului, faptul că totul a devenit uşor evaluabil şi orice se poate exprima în bani.

Şi toate astea, chiar dacă nu ne dăm seama, nu sunt decât un atentat la liberatate, la adevărata libertatea interioară pe care nici n-apucăm s-o deprindem că şi renunţăm la ea pentru…material, indiferent că se traduce în bani sau faimă.

– Deci, sunt liber, în sfârşit!
– Normal, pentru că nu mai valorezi nimic.

Trebuie să spun că, în crearea personajului lui Zeus, pe lângă atitudinea şi ideile de natură să facă din el un personaj negativ ce adună toate bubele societăţii de la megalomanie până la goana după aparenţe, autorul s-a folosit şi de argumente plauzibile menite să facă din Zeus un avocat al diavolului foarte plauzibil şi pe care nu ar fi chiar greu să-l crezi.

Finalul, cu o răsturnare de situaţie apărută parcă din nimic, nu se pupă prea bine cu restul cărţii, existau variante care ar fi dat mai multă putere ideilor lui Schmitt, dar, probabil, i s-a părut mai potrivit un compromis şi, oricum, este genul de roman al cărui final nu contează în mod deosebit, s-a spus ce era de spus prin povestea în sine.

În concluzie, o carte pe care o recomand şi din care vă las cu câteva paragrafe.

Tinere prieten, fiecare dintre noi are trei vieţi. O viaţă de obiect: suntem un trup. O viaţă a spiritului: suntem o conştiinţă. Şi o viaţă de discurs: suntem ceva despre care vorbesc alţii. Prima viaţă, cea a trupului, nu ni se datorează cu nimic, nu noi alegem dacă să fim pitici sau cocoşaţi, nici să creştem, nici să îmbătrânim, nici măcar să ne naştem în loc să murim. Cea de-a doua viaţă, a conştiinţei, e la rândul ei dezamăgitoare: nu putem să conştientizăm decât ceea ce există, ceea ce suntem noi înşine, cum ar veni conştiinţa e doar un fel de pensulă care urmează ascultătoare contururile realităţii. Numai cea de-a treia viaţă ne permite să intervenim în propriul nostru destin, ne oferă un teatru, o scenă, un public; provocăm, dezminţim, creăm, manipulăm percepţiile celorlalţi; dacă suntem cât de cât dotaţi, ceea ce vor spune depinde de noi.

De patruzeci de ani, Zeus forţează publicul să reacţioneze în faţa muncii lui, îl mobilizează în permanenţă ca să dea naştere unei agitaţii ce seamănă cu aprobarea. Pentru că scandalul e un accelerator mediatic, el caută idei care să şocheze. Pentru că oamenii cred că lucrurile despre care se vorbeşte mult sunt şi cele mai meritorii, el vrea să se vorbească despre el pentru ca nimeni să nu-i pună la îndoială valoarea. Fiindcă observatorul grăbit poate să confunde calitatea operei cu cantitatea comentariilor, lui îi place să stârnească orice fel de comentarii. Pentru că imbecilii cred că modern înseamnă a fi revoluţionar, el pretinde mereu că se delimitează de trecut şi inaugurează o nouă eră.

Aparenţele nu sunt decât ceea ce sunt. Plate. Mute. Nu trebuie să se exprime pe ele însele. Aparenţele nu exprimă nimic altceva, le aparţin celorlalţi, care nu le suportă decât cu preţul ăsta.

E o victimă a vremurilor noastre. Sau mai degrabă a discursului vremurilor noastre despre ele însele. Ni se spune că aparenţa este importantă, ni se propune să cumpărăm bunuri şi servicii care ne schimbă sau ne îmbunătăţesc aparenţa – haine, regimuri de slăbit, coafuri, accesorii, maşini, produse de înfrumuseţare, medicamente, produse pentru menţinerea tinereţii, călătorii pe litoral, operaţii estetice.

În tinereţe, când mi-am dorit ca frumuseţea să-şi aibă sălaş în mine, am fost nefericit. Acum, ştiu şi accept că ea este peste tot în jurul meu.

2 comments

  • tase

    Renuntarea la conditia umana pentru a cistiga admiratia privitorilor e o preluarea interesanta a temei Faust. Finalul mi s-a parut un pic fortat si siropos.
    „Sculpturile vii se vind foarte bine. Toate frumusetile au fost operate. Iar majoritatea si-au gasit deja si stapini. Pentru cele ale caror rani nu s-au vindecat inca am deja liste de asteptare”

    • Dap, finalul a fost forţat şi nepotrivit pentru roman, dar cartea chiar e faină şi merită citită Smile
      Sculpturile vii chiar se vând bine Big Smile

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.