A fost inevitabil ca Perfect Sense să nu-mi aducă aminte de Blindness (2008), ecranizare a romanului Eseu despre orbire de Jose Saramago şi de alte scrieri ale lui Saramago…”Cum ar fi dacă” a fost întrebarea de la care scriitorul creiona poveşti, întâmplări, idei la care nu ne-am fi gândit şi la fel se întâmplă şi în Perfect Sense.

Cum ar fi dacă, în contextul (plauzibil) al poluării, al alimentaţiei chimice cu care ne hrănim, a infestării tuturor elementelor necesare vieţii, ar izbucni o pandemie caracterizată prin pierderea, unul câte unul, a simţurilor?!

Întâi, după o criză depresivă în care indivizii îşi amintesc momente din viaţă şi regretele îi macină dureros, aceştia îşi pierd simţul mirosului. Dar oamenii se adaptează. Pentru că mirosul se află în strânsă legătură cu gustul, mâncarea devine mai condimentată, tot ce ţine de arome, gusturi devine excesiv şi viaţa merge mai departe.

Chiar înaintea începerii acestei noi idei de apocalipsă, Michael (Ewan McGregor) şi Susan (Eva Green) se cunosc şi se îndrăgostesc. El este bucătar şef la un restaurant de lângă locuinţa ei, ea este medic epidemiolog, care se ocupă cu cercetarea bolii care cucereşte omenirea.

După miros urmează gustul, apoi auzul şi, într-un final, văzul…Ne-am obişnuit să amestecăm dragostea cu elemente vizuale, auditive, olfactile şi, evident, gustative…poate aceasta rezista atunci când simţurile cedează?! Ştim, în teorie, că dragostea înseamnă mai mult decât simţuri, dar înseamnă oare atât de mult încât să supravieţuiască dispariţiei acestora?!

În plus, până unde vor reuşi oamenii să se adapteze? Viaţa chiar poate merge mai departe?

N-o să povestesc mai multe, pentru că filmul merită văzut şi simţit cu toate simţurile

Sunt extraordinar zugrăvite reacţiile oamenilor confruntaţi cu boala, iar ideea precedării pierderii unui simţ de anumite stări emoţionale şi fiziologice mi s-a părut genială.

Am căutat o corelare între stări şi simţul ce urma să dispară, asta după ce, în cazul mirosului, aceasta nu mi s-a părut evidentă, pentru că nu sunt de părere că doar mirosul este strâns legat de capacitatea de a-ţi aminti, ci şi celelalte simţuri în egală măsură. Ulterior, însă, pe parcursul filmului, am găsit legături între stări şi simţuri, uneori directe, alteori indirecte, aşa încât înclin să cred că a existat o intenţie în acest sens.

Chimia dintre Ewan McGregor şi Eva Green, dar şi interacţiunile lor concrete, de la momentul cunoaşterii până la apropierea sufletească dintre ei, a făcut totul veridic, deloc siropos, ci simplu şi natural.