Rise of the Planet of the Apes

După ce-am citit paralela oameni-animale a lui Desmond Morris, am avut chef să văd Rise of the Planet of the Apes, film care nu m-a tentat deloc atunci când am auzit de el…

Trebuie să spun întâi de toate că nu prea mi se pare justificat titlul…nu avem de-a face cu o planetă a maimuţelor, ci cu o întâmplare izolată, iar trimiterea la originalul Planet of the Apes (1968) n-are nici un sens…în plus, titlul e şi prea lung.

Nu e aşa un film nemaipomenit, dar te ţine în priză pe parcursul vizionării.

Will, un om de ştiinţă jucat de James Franco, face cercetări pentru descoperirea unui medicament care să vindece Alzheimer, şi foloseşte maimuţe pentru experimente. După administrarea medicamentului, acestea devin mai inteligente, dar şi mai agresive, motiv pentru care se ordonă încetarea experimentelor şi uciderea animalelor. Will salvează un pui, Caesar, iar acesta se dovedeşte a fi extrem de inteligent, proprietăţile medicamentului fiindu-i transmise genetic de la mama sa care fusese subiectul cu cele mai bune rezultate în cadrul experimentului.

Atunci când, din instinctul de a-şi proteja familia adoptivă, Caesar devine violent, este închis într-un centru, împreună cu alte maimuţe, experienţă care îl schimbă şi generează o revoltă împotriva oamenilor

Subiectul nu oferă mari surprize, dar filmul mi s-a părut binişor realizat, reuşind să transmită emoţiile şi stările primatelor.

N-aş putea spune că este un film care te pune pe gânduri şi nu ştiu dacă a fost intenţia realizatorilor sau a fost doar în capul meu, dar în timpul vizionării m-a bântuit ideea că, în general, cunoaşterea dă dorinţa de mai mult şi mai mult, dă imposibilitatea de acceptare a unor limite şi poate deveni, până la urmă, un germene al nemulţumirii.

Caesar este jucat de Andy Sarkis, deja celebru în rol de maimuţă de la rolul din King Kong (2005) şi cred că privirea lui este, de fapt, personajul principal al filmului, pentru care chiar merită văzut.

John Lithgow joacă foarte bine rolul secundar al tatălui lui Will, bolnav de Alzheimer, în timp ce James Franco mi s-a părut un pic cam prea dramatic, iar Freida Pinto mi-a dat senzaţia că spunea replicile ca pe nişte poezii suflate, fără cine ştie ce participare.

4 comments

  • am vazut si eu filmul acum ceva timp si pot sa spun ca nu m-a impresionat deloc, spre deosebire de tine care spui ca nu te-a tentat sa-l vezi cand ai auzit de el, eu aveam asteptari mai mari, dar m-a dezamagit. inafara de Andy Sarkis, care merita toate aplauzele, nimeni din distributie nu mi s-a parut potrivit. cred ca este printre marile esecuri ale anului

    • L-am găsit acceptabil tocmai pentru că nu aveam aşteptări…altfel, un film de duzină…
      Mulţumesc pentru vizită şi comentariu! Te mai aştept pe la mine Smile

  • Trailer-ul ne spune ca este un film interesant. Chipurile maimutelor sunt foarte umanizate. Transmite cumva un mesaj? Intreb si eu!

    • Poate că transmite, dar nu l-am “primit” eu, cel puţin nu mai mult decât am scris în postare…Cumva ideea de a nu interveni în domenii care nu sunt în “competenţa” noastră, din dorinţa de a schimba vieţi, ar fi ideea centrală a filmului, dar f slab redată şi deloc originală…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.