Iartă-mă!…Ajută-mă!…

De Frédéric Beigbeder am citit Dragostea durează trei ani şi mi-a plăcut. Nu mi s-a părut nemaipomenită, dar aveam de gând să mai încerc Beigbeder şi, după interviul de aici, am zis că tre’ să citesc şi Iartă-mă!…Ajută-mă!…

Nu mă aşteptam la prea mult, chiar am ales-o ca pe o lectură uşoară, dar nici nu mă aşteptam să fie…de nici un fel. La un moment dat, mi-am dat seama că este continuarea unei alte cărţi, bine, cu subiect de sine stătător, aşa că nu avea nici o importanţă faptul că nu citisem şi romanul anterior.

Personajul, Octave Parango, pleacă în Rusia pentru a căuta o frumuseţe proaspătă care să fie noua imagine a firmei de cosmetice Ideal. Castingul are loc întâi de toate prin patul lui Octave până când se înamorează de o puştoaică de paisprezece ani, Lena şi de aici o întreagă nebunie.

Cartea e structurată pe mai multe versiuni ale poveştii: confesiunea lui Octave în faţa unui preot ortodox rus, pe care-l cunoscuse în Paris, pagini din jurnalul Lenei şi extrase din declaraţiile date poliţiei de mai multe persoane, printre care Lena, mama acesteia, alte fete cu care Octave avusese aventuri, declaraţii date pentru investigarea unei tragedii puse la cale de personajul dus cu pluta.

Beigbeder vrea să demaşte tot ce e putred în zilele noastre, în special în domeniul modei, dar nu numai…goana după aparenţe, felul în care corporaţiile şi media dictează gusturile, relaţiile, femeia zilelor noastre, al cărei portret sumbru este creionat prin comparaţie între franţuzoaice şi rusoaice…Şi peste toate astea, drama bărbatului de 40 de ani, divorţat şi incapabil să iubească, atras de tot ce mişcă este dusă la extrem.

Temele sună interesant, ştiu, aşa mi-am imaginat şi eu, dar cartea este scrisă în aşa fel că uiţi de unde a pornit şi unde ar putea să ajungă. Nu cred că am citit ceva la fel de incoerent vreodată…ideile se succed fără cap şi fără coadă, sare de la una la alta fără să se întrevadă un algoritm firesc. Este probabil forma de a reda starea personajului printre multele prize de cocaină şi pentru că, din câte am citit, Beigbeder a fost arestat pentru consum, nu m-ar mira să fi scris romanul sub influenţa drogurilor, pentru autenticitate.

Dialogurile sunt serbede şi la fel de fără substanţă ca şi personajele şi, din când în când, personajul mai trage câte o concluzie filosofică şi adâncă despre lume, mai ales despre femei şi bărbaţi, concluzie care nu pare a avea neapărat legătură cu evenimentele povestite.

Şi, ca să fie treaba completă, vine cu un final surprinzător, o adevărată telenovelă ruso-franceză, dezvăluită într-o formă neinspirată, care mi-a provocat râsul, în nici un caz uimirea.

Acestea fiind zise, nu-l recomand.

2 comments

  • Mie Beigbeder asta mi s-a parut cam deprimat si suparat pe viata, cel putin dupa ce am citit “Dragostea dureaza 3 ani” si aia cu “,99” . Sau poate e prea “modern” pentru mine.
    Poate piesa de teatru cu “Dragostea…” e mai reusita, cartea nu m-a convins

    • N-am nimic cu cei “supăraţi pe viaţă”, cum bine le spui, mi-a plăcut la nebunie Houellebecq care bate recorduri la deprimare, dar Beigbeder e supărat la modul ostentativ…şi incoerent în cartea asta.
      Dragostea durează trei ani a fost cât de cât ok, nu vreo bijuterie literară, iar piesa chiar a fost faină Smile

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.