Dragostea durează trei ani

Acum vreo doi ani, am văzut piesa de teatru adaptată după acest roman de către Chris Simion, cu Cristi Iacob şi Adriana Trandafir în rolurile principale, şi mi-a plăcut foarte mult, m-a surprins prin idei şi replici, iar jocul lui Cristi Iacob a fost de-a dreptul fantastic. Cred că apreciez şi mai mult retroactiv punerea în scenă acum, când am citit romanul Dragostea durează trei ani, una din părţile trilogiei lui Frederic Beigbeder, găsind că da, scrierea s-a pretat foarte bine transpunerii ei într-o piesă de teatru, fiind mai bine pusă în valoare decât prin citirea cărţii.

Romanul este o relatare la persoana întâi, reprezentând angoasa, dilemele, suferinţele unui bărbat de 30 de ani care descoperă că dragostea durează trei ani, care ne povesteşte desfăşurarea unei legături care a dus la căsătorie care, la rândul ei, a transformat iubirea întâi în obişnuinţă, apoi în plictiseală şi iritare, sfârşind prin a ajunge în faza de insuportabilitate, odată cu intrarea în scenă a unei noi iubiri, de data asta una extraconjugală, evident, şi ducând astfel, în mod aproape natural, la divorţ.

dragostea-dureaza-3-ani_2

Idei precum aceea de răsturnare a conceptelor, sărbătorind divorţul în locul sărbătoririi căsătoriei, fapt mult mai justificat dacă ţinem cont că, atunci când te căsătoreşti eşti oricum fericit, fie că o faci într-un cadru public şi fastuos, fie că o faci doar în doi, în vreme ce, la momentul greu al divorţului, ai mult mai mare nevoie de susţinerea prietenilor şi de compania unor pahare de tărie…sau precum aceea a goanei după iubiri imposibile, a supravieţuirii în timp doar a iubirilor neîmplinite, neconsumate, care nu au astfel ocazia de a ajunge la rutină, obişnuinţă şi, deci, la dispariţia pasiunii…precum şi alte astfel de idei, argumentate lucid, tranşant şi foarte interesant, te fac să nu laşi cartea din mână…e drept, nu mai mult de câteva ore…

Stilul este nepretenţios, cu un limbaj şi formulări asemănătoare unei discuţii între bărbaţi la un pahar, pline de ironie şi, pe alocuri, de exagerări voite şi amuzante…Nu este o carte care să spună prea multe din punct de vedere literar, dar este o carte savuroasă, plină de cinism şi luciditate, în care autorul foloseşte aceste instrumente tocmai pentru a face, de fapt, un inventar al realităţii sentimentale din vremurile noastre, cu critica aferentă, subliniind alterarea relaţiilor şi a căsniciei…

O recomand şi celor care apreciază lucrurile spuse pe nume, chiar dacă uneori exagerat, dar mai ales celor care cred în mod absolut în forever and ever, care lăcrimează la siroape şi care sunt  impresionaţi/ impresionate de clişee romantice, înghiţind şi suferind în numele conceptului comercial de iubire, propovăduit zilele-astea, secolele-astea, ca să zic aşa…

Vă las acum să savuraţi câteva pasaje din carte, pasaje cu idei interesante, dar care, ca şi tonalitate, ar putea foarte bine să reprezinte extrase din postări de pe bloguri Smile

La 20 de ani, credeam că ştiu totul despre viaţă. La 30 de ani, am aflat că nu ştiam nimic. Tocmai petrecusem zece ani învăţând tot ceea ce trebuia să uit după aceea.

De-altfel, căsătoria nu este doar un model impus de educaţia burgheză: ea face totodată obiectul unei colosale spălări de creier publicitare, cinematografice, jurnalistice şi chiar literare, o imensă intoxicare care le împinge, până la urmă, pe încântătoarele demoazele să-şi dorească un inel pe deget şi o rochie albă, pe care – dacă n-ar fi fost toată chestia asta – nici nu le-ar fi vista vreodată. Într-o lume perfectă, fetele de douăzeci de ani n-ar fi niciodată atrase de o invenţie atât de artificială. Ele ar visa sinceritate, pasiune, absolut, nu un tip în smoching închiriat. L-ar aştepta pe bărbatul care ar şti să le uimească în fiecare zi lăsată de Dumnezeu, nu pe bărbatul care le va oferi etajere Ikea. Ar lăsa Natura – adicătelea dorinţa – să-şi împlinească menirea. […] Bineînţeles că burghezii vor jura că asemenea scheme nu mai au trecere, că moravurile s-au schimbat, dar credeţi-o pe biata victimă obidită: niciodată n-a fost mai violentă opresiunea ca în epoca noastră de falsă libertate. Totalitarismul conjugal continuă, în fiecare zi, să perpetueze nefericirea din generaţie în generaţie.

Generaţia noastră este prea superficială pentru a fi căsătorită. Oamenii se căsătoresc aşa cum se duc la MacDo. După care zapează. Cum aţi vrea să rămână toată viaţa cu aceeaşi persoană, în societatea zappingului generalizat? În epoca în care starurile, oamenii politici, artele, sexele, religiile n-au fost niciodată mai interschimbabile? De ce ar fi cruţat sentimentul dragostei de schizofrenia generală?

Am suferit că eram închis, acum sufăr că sunt liber. Carevasăzică, asta înseamnă viaţa de adult: să construieşti castele de nisip, după care să le calci în picioare şi să repeţi operaţia iar şi iar, când ştii prea bine că oceanul le-ar fi dărâmat oricum?

Dragostea cea mai puternică este cea neîmpărtăşită. Aş fi preferat să nu ştiu, dar asta e realitatea: nimic nu e mai rău decât să iubeşti pe cineva care nu te iubeşte – şi, în acelaşi timp, este cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat vreodată. Să iubeşti pe cineva care te iubeşte este narcisism. Să iubeşti pe cineva care nu te iubeşte, asta da dragoste.

Pe vremuri, căsătoriile rezistau în faţa unui foc de paie de genul ăsta. Azi, căsătoriile sunt focuri de paie. Societatea în care ne-am născut este întemeiată pe egoism. Sociologii numesc chestia asta individualism, când, de fapt, există un cuvânt mai simplu: trăim în societatea singurătăţii. Nu mai avem familii, nu mai avem sate, nu mai avem Dumnezeu. Înaintaşii ne-au eliberat de aceste piedici şi, în locul lor, au deschis televizorul.

14 comments

  • Anonymous

    Într-adevăr dragostea unisens (imposibilă) e cea mai dură.
    Să vezi cum subiectul adoraţiei bate câmpii fără a realiza desertul pregătit cu migală, trudă deşartă, uuf!

  • Black Leviathan

    mi-ai facut pofta de carte si de piesa de teatru! Wink

  • Rontziki

    @Black Leviathan: mă bucur că te-a convins descrierea mea, ţi le recomand pe amândouă Smile

  • Rodica

    Rontziky draga,cum stii tu sa le zici frumos,sa mangai,sa trezesti…Of,multam fain!

  • Rontziki

    @Rodica: de data asta, nu prea le-am zis eu, ci Frederic Beigbeder, dar multe le-a zis chiar bine Smile

  • misteria

    M-am distrat copios cand am vizionat piesa de teatru, de modul in care a interpretat cristi Iacob personajul Mark si de replici.

    A fost o experienta deosebita si din cauza ca am fost la teatru cu o prietena care tocmai divortase..si stii cum incepe piesa nu?
    – Bine ati venit la divortul meu !
    A fost ca si cum chiar eram invitata la petrecerea de divort a prietenei mele , care saraca a trait piesa … mult diferit de mine care m-am si distrat de adevarul celor spuse

    Haios si totodata trist e cum unii chiar cred ca dragostea dureaza toata viata…fara ca ei sa faca vreun efort pentru asta …

  • Rontziki

    @misteria: şi mie mi-a plăcut f mult piesa de teatru, mai mult decât cartea…când am citit-o anul acesta, am avut senzaţia că tema s-a pretat mai bine ca punerea în scenă decât ca literatură…
    Foarte interesant cum atât argumentele care justifică ideea că dragostea durează 3 ani, cât şi cele care pledează pentru existenţa unui forever and ever, sunt cât se poate de pertinente Smile

  • Danna Țurcan

    voi cauta cartea,numaidecit!

  • Rontziki

    @Danna Ţurcan: mă bucur că ţi-am stârnit curiozitatea Smile Aştept impresii după ce o citeşti!
    Mulţam pentru vizită şi comentariu! Smile

  • Pingback: Lecţii de viaţă | Rontziki

  • Târziu am descoperit acest roman şi-mi pare foarte rău că l-am citit abia acum. Faină carte! Smile

    • Şi mie mi-a plăcut şi, dacă ai ocazia să ajungi la piesă, e musai! Smile
      Mulţam pentru vizită şi comentariu! Te mai aştept pe la mine Smile

  • Pingback: Ce ne spunem când nu ne vorbim | Rontziki

  • Pingback: Iartă-mă!...Ajută-mă!... | Rontziki

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.