Stau de ceva timp în faţa “foii” albe a calculatorului, întrebându-mă ce să vă povestesc despre această carte…Îmi vine să scriu doar: o bijuterie de carte! Nu dintre acelea pe care le-aş citi şi reciti, ci din acelea pe care le-am devorat la prima citire şi care, în felul lor, m-au devorat şi ele pe mine.

Am citit prima dată despre ea la Dragoş şi am trecut-o pe listă…i-a venit rândul de-abia acum şi mi-am amintit de ceea ce spunea Andrei Pleşu în Cărţile care ne-au făcut oameni: “nu trebuie neglijate întâlnirile fortuite, comerţul cu ce-ţi pică, pe nepregătite, în mână, lectura propusă de “soartă” şi, uneori, purtătoare de soartă.” Nu ştiu dacă în alt moment aş fi trăit lectura ca acum, nici măcar nu ştiu dacă o pot numi adusă de soartă, dar aşa am simţit-o.

Mattia şi Alice se cunosc în adolescenţă, purtători ai unor trecuturi dificile, ce lasă urme adânci, şi fiecare se recunoaşte pe sine în celălalt. Frânturi de poveste, frânturi de adevăruri şi momente tulburătoare care doar răscolesc, generează întrebări şi dorinţe, toate astea făcând parte dintr-o comunicare dincolo de realitate, dar imposibil de adus în planul realităţii.

Citind, am simţit o dureroasă intangibilitate a tangibilului, o senzaţie de neputinţă ca atunci când, în vis, îţi doreşti o anume acţiune (să ţipi, să atingi ceva, să înaintezi), dar corpul nu te ascultă, gura ţi se încleştează şi…te trezeşti. Ştii că e posibil, că dificultăţile reprezintă doar artificii, pretexte, dar, cu toate astea, adevărurile rămân nerostite, iar gesturile întrerupte înainte de împlinire.

În mod absolut subiectiv, am scris despre ce-am trăit citind, pentru că lectura a fost oarecum copleşitoare şi mi-ar fi greu să emit păreri obiective despre carte, despre stil…Cu toate astea, pot spune că scriitura lui Paolo Giordano m-a dus cu gândul la pană, nu la pix, nu la taste, pentru că are o fineţe şi o subtilitate, însoţite uneori de exprimări crud realiste şi categorice, care mi-au plăcut foarte mult.

Cartea a fost ecranizată în 2010 – La solitudine dei numeri primi – iar trailerul mă face să cred că filmul este pe măsura cărţii. Oricum, voi lăsa să treacă puţin timp înainte de a-l vedea, pentru că vreau să savurez încă gustul lecturii.

Este de prisos să mai spun, în final, că o recomand, îmi place să cred că impresiile pe care vi le-am împărtăşit sunt clare în acest sens

Sursă foto

Numerele prime sunt divizibile numai cu unu şi cu ele însele. Stau la locul lor în infinita serie de numere naturale, strivite, la fel ca restul, între alte două, dar cu un pas mai încolo faţă de celelalte. Sunt numere bănuitoare şi solitare şi de aceea Mattia le găsea minunate. Uneori credea că au ajuns din greşeală în acea secvenţă, că rămăseseră prinse în capcană ca nişte mici perle înşirate pe un colier. Alteori, în schimb, bănuia că şi lor le-ar fi plăcut să fie ca restul, numai nişte numere oarecare, dar că, pentru un motiv anume, nu erau în stare. Al doilea gând îl atingea mai ales seara, în împletirea haotică de imagini dinaintea somnului, când mintea e prea vlăguită ca să-şi spună minciuni.

La un curs din primul an, Mattia învăţase că, printre numerele prime, sunt şi unele mai speciale. Matematicienii le numesc numere prime gemene: sunt perechi de numere prime care sunt aproape, de fapt foarte aproape, pentru că între ele este mereu un număr par care le împiedică să se atingă cu adevărat. Numere ca 11 şi 13, ca 17 şi 19, 41 şi 43. Dacă ai răbdarea de a merge mai departe cu numărătoarea, descoperi că aceste perechi, treptat, sunt tot mai rare. Dai peste numere prime tot mai izolate, rătăcite în acel spaţiu tăcut şi cadenţat constituit numai din cifre, şi ai presentimentul neliniştitor că perechile întâlnite până acolo sunt un fapt accidental, că adevăratul lor destin este de a rămâne singure. Apoi, exact când te pregăteşti să renunţi, când nu mai ai chef să numeri, iată că dai peste alte două numere gemene, agăţate strâns unul de celălalt.

Mattia se gândea că el şi Alice erau astfel, două numere prime gemene, singure şi pierdute, apropiate, dar nu îndeajuns pentru a se putea atinge cu adevărat. Nu-i spusese asta niciodată.

Se întâmpla în filme şi se întâmpla în realitate în fiecare zi. Lumea îşi lua ce voia, se agăţa de coincidenţe, puţine cum erau, şi construia o existenţă. Trebuia să-i spună lui Alice sunt aici sau trebuia să plece, să ia primul avion şi să dispară din nou. De-acum învăţase. Alegerile se fac în câteva secunde şi se plătesc în restul timpului rămas. De data asta le recunoştea: acele secunde erau acolo şi el nu avea să mai greşească.