Cărţile care ne-au făcut oameni

Interesantă incursiunea prin literatură, interesantă ideea lui Dan C. Mihăilescu de a “aduna zece, douăzeci de personalităţi culturale din România de azi, care să-şi mărturisească revelaţiile citirii fermecător- terapeutice”.

Foarte interesante şi rândurile celor care au dat curs invitaţiei şi au scris despre cărţile care i-au impresionat, cărţile care i-au marcat, dar şi despre citit, în general.

Preferinţele în materie de lectură şi raportarea la citit sunt destul de subiective, fapt demonstrat şi de cele împărtăşite de autorii rândurilor. Din acest motiv, zic eu, nu pot face obiectul unor analize şi comentarii, aşa încât mă limitez la a reda câteva din ideile care mi-au plăcut în mod desebit.

Căci, dacă în faţa cărţilor mele sufletul mi se strânge de cele mai multe ori de presimţiri şi sentimente prea complicate pentru a semăna bucuriei, celelalte cărţi, milioanele, miliardele de celelalte cărţi ale lumii, mă umplu la simpla lor atingere de cea mai neumbrită fericire. Înainte de a le citi, înainte de a le bănui măcar înţelesul, îmi vine să le mângâi şi să le miros, îmi vine să le vorbesc şi nu mă pot împiedica să mă gândesc la ele ca la nişte persoane a căror cunoştinţă poate fi un noroc sau o calamitate, dar nu poate fi niciodată indiferentă.

Tot acest animism poate să pară absurd, toată această subiectivitate poate să pară exagerată, dar cum aş putea să încetez a mă gândi la cărţi ca la nişte fiinţe vii când eu însumi nu-mi doresc altceva, în timp, decât să devin nimic mai mult, dar nimic mai puţin decât o carte?

Suportul material al textului poate să se schimbe, dar ce legătură poate să aibă asta cu dorinţa de a citi? Aşa cum au trecut de la tăbliţele de lut la papirus şi de la papirus la tăbliţele de ceară, şi de la tăbliţele de ceară la pergament şi de la pergament la hârtie, cititorii vor trece, nu mă îndoiesc de la hârtie la e-book, fără să piardă bucuria lecturii.

Ana Blandiana

De fapt, pe mine nu m-au format cărţile, ci lectura. Există o lume a lecturii, în absenţa căreia cărţile nu înseamnă nimic. Mai întâi a fost, pentru mine, plăcerea cititului, apoi obiceiul cititului, în fine, monomania cititului. Dar toate acestea sunt trepte inferioare ale actului de a citi. Abia când cititul a devenit pentru mine adicţie, am început să pătrund filozofia sa, care este lectura. În lumea lecturii nu mai citeşti cărţi, ci trăieşti sub enorma lor boltă, construită din cărţi, dar depăşindu-le, aşa cum o catedrală e mai mult decât pietrele din care e făcută. Depăşind cititul către lectură, se poate spune că faci pasul de la zidar la arhitect.[…]

Treptat începi să-ţi dai seama că nu mai citeşti la întâmplare. Deodată, ceva în carnea delicată a unei cărţi te-a frapat. Prima dată înţelegi că nu în carte, ci în tine s-a întâmplat ceva straniu. Ca să retrăieşti ce-ai trăit atunci, acel deja-vu care este semnul adevăratei înţelegeri, reciteşti cartea, apoi citeşti tot ce găseşti de autorul ei. Treptat, ajungi la scriitori înrudiţi spiritual cu primul. Nu mai citeşti cărţi, ci grupuri de cărţi, apoi grupuri de grupuri de cărţi, ca şi când, citind, ai ridica în interiorul minţii tale edificiul lecturii înseşi. Între cărţi diferite înveţi să arunci punţi şi arcuri şi, când construcţia e gata, deja ea este chiar craniul tău, pe faţa interioară a căruia, cu litere minuscule ca ale celor ce scriu Biblia pe un timbru, este transcrisă toată literatura. Abia când nu mai citeşti cărţi, ci citeşti însăşi lectura, îţi dai seama că lectura eşti tu însuţi şi că n-ai aflat nimic dintr-o carte care să nu fi fost în tine de la bun început.

Mircea Cărtărescu

A deveni cititor cred că asta înseamnă: să creşti fără să se vadă. Căci, în fond, de ce citim, ne-am putea întreba cu toţii, de vreme ce miile şi miile de pagini peste care ţi-ai trecut ochii par a fi dispărut fără să lase vreo urmă? Am încercat undeva să dau un răspuns la această întrebare: S-ar putea ca memoria asta şubredă să fie un formidabil instrument de măcinat, care să macine aşa cum macină stomacul pentru întregul organism hrana introdusă în gură şi care, transformându-se în elementele primare ale procesului metabolic asigură întreţinerea vieţii. S-ar putea ca, de îndată ce au fost înghiţite, zecile de mii de pagini să fie desfigurate până la uitare, trasformate într-un bol alimentar al spiritului şi digerate până nu mai rămâne nimic din ele, nimic recognoscibil, nimic decât proteinele, lipidele şi glucidele spiritului fără de care viaţa nobilă şi creativă n-ar mai fi cu putinţă. E bine, aşadar, să avem ce uita.

Gabriel Liiceanu

Întâlnirea cu o carte nu e întotdeauna ceva programabil, iar efectul lecturii nu se poate anticipa după calcule previzibile. Întâmplarea – adică destinul – joacă un rol important. Şi acesta e sfatul cel dintâi pe care l-aş da cititorului tânăr: e bine să ceri liste de cărţi importante – şi să le citeşti – dar nu trebuie neglijate întâlnirile fortuite, comerţul cu ce-ţi pică, pe nepregătite, în mână, lectura propusă de “soartă” şi, uneori, purtătoare de soartă.
În principiu, nu-mi plac “precocităţile”. Cu rare excepţii, ele nu exprimă decât un răsfăţ mimetic, o curiozitate mai curând deviantă, cu consecinţe, pe termen lung, deformatoare. Prefer copiii care citesc Andersen, fraţii Grimm, Creangă şi Ispirescu. Cei care se aferează printre picioarele adulţilor răsfoind dialogurile lui Platon sau vreo pagină shakespeariană mă neliniştesc. Simt o adiere de nefiresc, de afectare şi paradă (încurajată, vanitos, de surâsul exaltat şi complice al părinţilor).

Andrei Pleşu

4 comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.