“O carte ca o inimă de turtă dulce pentru copii mari” scrie pe ultima copertă a cărţii.
“Să ne dezvăluim mecanismul inimii fără regrete şi cu sinceritate, pentru că defectul adevărat al acestui mecanism nu este dat de prea multă iubire, ci de absenţa ei.” a concluzionat Jovi scriind despre carte. Suficient ca să-mi spun: trebuie s-o citesc!

Mecanica inimii este un basm pentru oameni mari, toată cartea este o metaforă plină de metafore. Nu poţi decât să prinzi drag de ea…da, multe cărţi mi-au plăcut, le-am admirat, le-am adorat, dar de Mecanica inimii pot spune că am prins drag.

Inima lui Jack aproape că a cedat la naştere, dar moaşa, Madeleine i-a montat un ceas lângă inimă pentru a o ajuta să bată normal şi l-a păstrat lângă ea: “Trebuie să stai liniştit, fiecare bătaie a inimii tale este o mică minune, să ştii.”

Jack creşte şi tânjeşte să plece din căsuţa de pe vârful dealului. Când împlineşte zece ani, Madeleine îl ia, în sfârşit, în oraş, unde o vede pe micuţa cântăreaţă andaluză, domnişoara Acacia, şi se îndrăgosteşte.

Madeleine nu încetează să-l prevină în privinţa dragostei, a pericolului pentru inima lui:

“Mecanismul ceasului nu poate filtra emoţiile tot atât de bine ca ţesuturile. Trebuie să fii foarte atent. Ceea ce s-a întâmplat în oraş când ai văzut-o pe micuţa cântăreaţă nu face decât să-mi adeverească temerile: dragostea e prea periculoasă pentru tine. Mai devreme sau mai târziu, o să plăteşti cu multă suferinţă întreaga bucurie care te cuprinde când iubeşti. Şi cu cât vei iubi mai mult, cu atât durerea pe care o vei simţi va fi mai ascuţită.”

Jack nu ţine cont de nici un avertisment şi pleacă în lume pentru a o găsi pe micuţa cântăreaţă.

Călătoria lui Jack este una iniţiatică, la capătul căreia se află maturitatea, dar nu o maturitate dorită, ci  aceea care zdrobeşte sau transformă visele copilăriei:

“M-aş arunca direct în pat. Sigur aş mai găsi sub pernă câteva vise din copilărie…şi-aş căuta să nu le strivesc sub povara grijilor de adult care mi s-au cuibărit sub frunte. Aş încerca să adorm, gândindu-mă că n-o să mă mai trezesc niciodată. Şi m-aş linişti ca prin farmec.”

Toată copilăria şi toată adolescenţa învăţăm…de toate…cum să ne comportăm, cum să fim politicoşi, respectuoşi, învăţăm la şcoală cum să vorbim corect, cum să socotim, despre lumea în care trăim şi multe altele. Dar nimeni nu ne învaţă cum să iubim, cum să dăruim dragoste şi să nu ne temem, nimeni nu ne învaţă încrederea şi nu sădeşte în noi iubirea necondiţionată.

Deloc întâmplător, Jack întâlneşte în drumul său numai oameni singuri, nefericiţi şi trişti, oameni care au iubit şi au suferit cândva. Aproape toţi, începând cu Madeleine, consideră sensibilitatea lui Jack un handicap, un motiv pentru a fi considerat interesant, dar nu iubit:

“Oamenii resping ceea ce e diferit de ei. Chiar dacă apreciază spectacolul, îl privesc doar cu plăcere de voyeur. Pentru ei, să fie martorii unui accident sau s-o vadă pe femeia cu două capete e totuna. Mulţi bărbaţi s-au uitat la ea, dar nu ştiu nici unul căruia să i se fi aprins călcâiele după ea. Asta te aşteaptă şi pe tine. O să se holbeze la cicatricele de pe inima ta, dar niciodată n-o să te iubească pentru ceea ce eşti.”

Doar Melies ştie că Jack are de partea lui cel mai puternic atu: dragostea:

“Singura şmecherie, cum o numeşti tu, care-ţi va permite să o seduci pe fata viselor tale este chiar inima ta. Nu cea în formă de ceas care ţi-a fost pusă la naştere. Eu vorbesc de cea adevărată, cea de dedesubt, din carne şi sânge, care pulsează. Pe asta trebuie s-o pui la treabă! Uită de problemele de mecanică, nu le mai da atâta importanţă! Fii imprudent înainte de toate, dăruieşte, dăruieşte-te fără să te gândeşti prea mult!”

Dar şi Melies a învăţat asta numai prin suferinţă: “Îmi mai mângâi zilele păstrând amintirea acestei iubiri pierdute, e un medicament cu gust dulceag, care mă mai pişcă de limbă uneori, dar mă lecuieşte încetul cu încetul. Dar tu să nu te iei după mine. Pune altoiul visului pe realitate.”

Pe lângă inimă, oamenii au, aşadar, în ei nişte ceasornice condiţionate, nişte mecanisme construite, puţin câte puţin, de când au început să vadă suferinţă în jurul lor, să înveţe despre viaţă, despre ceilalţi. Unele mecanisme au fost montate, direct sau indirect, de părinţi, altele au apărut şi au crescut cu fiecare dezamăgire, cu fiecare suferinţă.

Greu de crezut că o cărticică de vreo 180 de pagini poate conţine atât de multe idei şi adevăruri câte am găsit în Mecanica inimii şi că poate atinge atât de multe teme: dragoste, suferinţă, scuturile de apărare ale fiecăruia, grija excesivă a părinţilor şi dorinţa de a-şi proteja copiii de orice, zborul şi înfruntarea vieţii cu propriile puteri, frica, renegarea sinelui, înţelegerea lui, laşitatea, dar şi curajul, sinceritatea, dar şi minciuna…toate astea fac parte din noi, din viaţa fiecăruia, şi nu lipsesc de pe nici un drum spre maturizare…

În concluzie, cartea trebuie citită.

Trebuie să amintesc faptul că Mathias Malzieu nu este doar scriitor, ci şi compozitor şi interpretul formaţiei Dionysos. Unul dintre albumele lansate de această formaţie este La mecanique du coeur, pe care se regăsesc mai multe melodii care au stat la baza cărţii (Tais-toi, mon coeur, Flammes a lunettes, L’homme sans trucage, Miss Acacia).

În final, vă las cu câteva rânduri care mi-au plăcut foarte mult:

“Cu fiecare clipă care trece, trenul mă înspăimântă din ce în ce mai tare. Inima lui care gâfâie şi trosneşte pare la fel de şubredă ca a mea. Şi el cred că e îndrăgostit lulea de locomotivă care îl face să meargă înainte. Doar că nu are ca mine nostalgia a ceea ce lasă în urmă.”

“Ne iubim ca două beţe de chibrituri. Nu vorbim, ci ne aprindem. Nu ne sărutăm, ci provocăm “incendii”. Inima evadează din învelişul închisoare, se scurge prin artere, îmi ajunge în ţeastă şi se preschimbă în creier. Sunt tot o inimă, de la fiecare muşchi până în vârful degetelor!”